Voi în ce film jucați?

Vi s-a întâmplat vreodată, să vă întâlniți cu bărbatul visurilor voastre, tatăl copiilor voștri, dimineața în baie, seara luând cina, la cumpărături în supermarket și să vi se pară că veniți din scene de film diferite? Cam de câte ori?

 

Știți cum am ajuns aici? Simplu: am devenit mame. Pentru că viața unei femei se împarte în două: înainte de copii și după copii.

La bărbat, drumul e lin dintr-un capăt în altul. Poate se aplică, înainte când stăteam la mama și după, înainte de facultate și după, înainte să mă însor și după. Dar diferențele sunt insignifiante față de ”înainte și după copil”. Totul e într-un echilibru, din care, cândva, și noi făceam parte. Cândva, fără să se mai întoarcă vreodată.

Rămâi însărcinată, tu ești fericită că veți deveni părinți, el își umflă mușchii că a fost cu noroc de data aceasta. Dacă ”îi” faci și un băiat, Tarzan scrie pe fața lui.

9 luni tu te transformi: de la 55 de kg te faci de 90, nu te cuprinzi cu privirea decât în oglindă, iar în oglindă nu te mai uiți de când aveai 55 de kg pentru că îți vine să plângi, oricum plângi din absolut orice și ai ochii constant umflați, dacă ai noroc, vizitezi baia mai mult decât dormitorul în primele 3 luni, dormitul e o stare despre care doar în cărți mai citești, îți vine să mănânci lucruri care nu s-au inventat sau nu sunt comestibile, ai picioare de ETI și nu te mai poți încălța decât cu papucii lui de casă, hainele ți le cumperi de la ”măsuri mari și foarte mari”, te ungi mai ceva ca un pui la rotisor, poate-poate te vei întoarce cândva la forma inițială. Iar el, în tot acest timp, ce face? Își continuă viața, doarme la fel de bine, mănâncă la fel de bine, se îmbracă cu aceleași haine, iar atunci când te dai hormonată toată pe lângă el, te refuză gingaș, ca să nu deranjeze copilul.

A dat Domnul și-ai născut. Nici nu vreau să intru în discuția cu nașterea: cum tu te dai de ceasul morții să naști, mai ales la vreo naștere naturală cu travaliu de 6-8 ore, iar el așteaptă. Acuma, nu zice nimeni că așteptarea nu e grea, dar cum ar fi să le iasă lor un copil de 3 kg pe unul dintre orificii? La alegere.

Vii acasă cu copilul. Dacă nu te muți în camera lui ca să alăptezi copilul fără să-l deranjezi, el va dezvolta dacă nu s-a născut deja cu el, sistemul de auto protecție în situații de criză. Concret, tu patrulezi toată noaptea cu copilul în brațe, iar el va dormi. Eventual va sforăi. Iar când vei arunca cu o direcție precisă biberonul cu lapte fix în moaca lui de îngeraș odihnit, se va trezi buimac, întrebându-te: Ce s-a întâmplat, draga mea? Nu am auzit nimic.

Trece timpul. El se va duce în continuare la serviciu, tu vei rămâne acasă. El va avea 5 întâlniri, poate va programa o aplicație nouă de telefon, poate va vinde 100 de televizoare, poate va face 200 de pizza. Cert e că el va face ceea ce știe să facă, nu va fii nimic nou, nimic deosebit, va face ceea ce îi face plăcere să facă, va socializa în continuare cu colegii. Tu vei sta în casă. Serviciul tău nu va mai exista. Ce mai contează că ți-ai pus și sufletul pe tavă pentru serviciul ăla, că-ți plăcea ce făceai, că aveai o împlinire. Acum, trebuie să te acomodezi cu noua ta viață. Lumea te va mai suna la început, dar ai telefonul pe silence că nu vrei să trezești copilul pe care abia l-ai adormit după ce i-ai zis toate poveștile lui Grimm. Nu vei avea timp să te duci la coafor, să îți faci unghiile, poate te vei epila cu lama, în timp ce copilul îți gustă din șampon. Îi vei găti supă pe care ți-o vei spăla din păr în următoarele minute, te vei stresa să cumperi carne de vițel pe care nu o mănâncă, îi vei face mei că așa ai auzit că e mai sănătos, dar ți-l va scuipa în față, vei ieși în parc unde bunicile te sfătuiesc să-i pui o căciulă pe cap. Te vei întoarce și vei începe să faci cina în timp ce copilul se crede fachir. Nu știi cum tocmai ți-a șterpelit 2 cuțite. La noapte va trebui să pui niște haine la spălat. El se va întoarce de la serviciu, întrebându-te: Draga mea, de ce ești atât de obosită? Doar ai stat acasă toată ziua.

Mai trece niște timp. Copilul pleacă la grădiniță sau la școală. Dacă pleacă direct la școală, înseamnă că ție îți trebuie cel puțin vreo 6 luni de recuperare. Să zicem că se duce la grădiniță. În fiecare dimineață te trezești și îl duci, apoi îl aduci. Apoi te joci cu el ca să îți spună cum a fost ziua lui la grădiniță. Apoi, dacă îl mai duci și la opționale îți poți lua adio de la viața profesională. Eventual, tocmai ai aflat că în acel moment când părea că ai avut o zi bună și te-a prins vremea în pat la 10 seara, tocmai ai rămas însărcinată. Acum e momentul tău de glorie. Va trebui să îți planifici viața mai ceva ca directorul de multinațională. Recitește tot ce ai citit până acum și înmulțește cu 2. Nu-i așa că tocmai ți s-a schimbat categoria de film în care joci: de la aventură, la thriller? Le el pendulează între comedie când iese cu băieții și romantic când visează în timp ce salivează pe pernă la o gagică blondă fără copii care tocmai i-a făcut un masaj și o omletă. Ai mai vrea să ieși și tu cu fetele, dar ce faci cu copiii? El iese. Când vrea, când are nevoie.

 

În plus față de toate astea, noi acasă funcționăm pe viteze diferite. Eu mă mișc foarte rapid. Mai ales dacă trebuie să ajung la o oră anume, totul e sub control: ora la care mă trezesc, am fix 10 minute să mă pregătesc, am 5 minute să mă joc cu copiii dimineața, 10 minute să se îmbrace, 15 minute să mănânce, la 8.10 am plecat din casă. Eu plec cu cafeaua după mine în mașină, el își savurează micul dejun la masă, în bucătărie. Apoi mă întreabă de ce mașina arată în halul în care arată, că doar am tot timpul din lume să fac lucrurile cu calm.

Mâine, cu calm, voi organiza o ieșire cu fetele în oraș.

Îmi voi lua rolul principal într-o comedie spumoasă, în timp ce el va intra în aventura vieții lui alături de copii.

Din când în când mai merge și-un schimb de experiență.

 

 

Share This Story!

Leave A Comment