”Comunicarea care pe care”

Am pus în ghilimele această expresie pentru că am preluat-o de la soră-mea din formările ei de acum o mie de ani lumină și nu știu sigur dacă a căpătat-o și ea de pe undeva sau nu. Însă, prefer să nu-mi însușesc lucruri care nu-mi aparțin. Atât cât sunt conștientă de ele.

Sunt puține lucruri care mă obosesc până la nivel de extenuare în viața asta a mea. Primul și de departe este traficul. Al doilea este comunicarea. Iar dacă stau bine și mă gândesc, traficul e tot un fel de comunicare, mutuală, tacită. Deci, reformulând, mă extenuează complet comunicarea.

De zi cu zi. Cu oamenii din jur, în special. Pe aia din familie zic că am tot lucrat la ea și am adus-o într-o zonă confortabilă.

Azi dimineață, de exemplu.

Mă duc în Auchan să cumpăr cadouri la grădiniță. Mă opresc la raionul cu coșuri din acelea, de cadou cu tot felul de produse. Acolo, 5 prețuri diferite pe același tip de produs. Eu deja-s pierdută. Nu sunt o persoană extrem de ordonată și organizată, dar îmi plac lucrurile puse la locul lor. Cărțile la cărți, hainele la haine, nu există amestec. Așadar, cu timpul aproape cronometrat, nu am răbdare să mă apuc să descopăr logica aranjamentelor cutiilor pe raft. Cer ajutorul cuiva.

– Aaaa, păi să vedeți, că eu sunt îmbrăcat în verde. Trebuie să întrebați pe cineva în roșu. Uita-ți doamna aceea, îmi arată el pe cineva în negru. Mă uit la el strâmb, e evident că nu era îmbrăcată în roșu, iar el completează: Pare că are legătură cu dulciurile, același raion cu al dumneavoastră.

Deci, ce ați înțeles voi din această discuție?

Ce înțelege clientul din discuția asta? Și ce ar trebui să facă?

Eu mă găseam pe mijlocul magazinului, nu eram în nici un raion, iar doamna care punea bomboane în raft nici nu avea ecuson de Auchan. Ca să nu mai zic că nu era în roșu. Iar eu nu cumpăra bomboane.

Mă duc la doamna.

– Bună ziua, mă puteți ajuta vă rog. Am nevoie să știu care e coșul de 75 lei și care e cel de 113 lei. Am un buget fix și trebuie să mă încadrez în el. Iar aici toate cutiile sunt la fel, sub prețuri diferite.

– Stați să vedem. Se apucă femeia să rearanjeze tot stocul, să analizeze fotografia de pe cutie cu coșurile expuse alandala, ăsta are căpșună în dreapta, deci trebuie să fie ăsta, aici e un salam, ar trebui să fie celălalt.

– Păi și ăsta are un salam, îi zic eu.

– Stați, păi da, dar ăsta are salam cu vacă pe el, ăsta are cu cerb.

– Bine, deci, ăsta e la 75, ăsta e la 113. Da? Sunteți sigură? Că nu vreau să ajung la casă și să-mi spună că sunt mai scumpe decât scrie pe etichetă că nu am buget, ați înțeles.

Îmi confirmă.

La casă, evident, nu era ce trebuia să fie. Deci, cum să mai explici, să mai vorbești, să mai comunici mai clar decât atât? Cum?

M-a luat instant durerea de cap, plătește jumate din cutii, întoarce-te în incintă, mai holbează ochii de 7000 de ori, uită-te iar după poze să corespundă cu bidonul de ulei cu căpșună pe el, citește eticheta de 3 ori să nu-ți scape ceva, du-te iar la rând, roagă-te că va fi bine de această dată și în final reușești. Cum? Pe timpul tău, pe banii tăi, pe nervii tăi, căci se pare că ”sigur e corect” nu înseamnă același lucru peste tot.

Îl sun pe soțul meu. Răspunde, minune!

– Când te poți întâlni cu băiatul de la asigurări?

– Acuma nu pot că sunt pe șantier!

– Păi, nu acum, mâine, poimâine, când poți.

– Trebuie să mă uit în agendă, te sun eu.

Experiențele astea două m-au pus pe gânduri.

Unii sunt extrem de pasivi în comunicare, alții sunt extrem de activi în comunicare.

Cu unii când vorbești ori ai impresia că nici nu te aud ori că se vor întâmpla lucruri cam peste un milion de ani lumină, adică niciodată, iar pentru alții e totul acum, acum.

Iar eu cred că asta vine dintr-un autoreglaj intern laolaltă cu experiențele de zi cu zi.

Lucrezi într-un mediu în care totul trebuie să se fi întâmplat ieri, te activezi, te adaptezi sau dispari (cum sunt cei care au carnet dar nu conduc de frică).

Lucrezi într-un mediu în care lucrurile sunt permise să se întâmple în reluare, intri și tu în pasiv, neuronii nu mai funcționează, stagnezi sau te activezi și faci o schimbare: îți cauți un alt loc de muncă sau devii schimbarea!

Ca și în trafic: unii merg de mori cu zile în spatele lor, băi și parcă toți s-au apucat să facă școala acuma, iar alții merg cu suta pe linia de tramvai. Nu eu! Eu nu merg pe linia de tramvai (decât în 2 zone). Mă rog, ideea e că nu poți sta așa…trilulilu, silabisești ceva și te aștepți să duci o viață bună.

Ies cu soțul meu la prânz în mall. OK, e un mall, nu e restaurant de 5 stele, dar totuși.

Vine chelnerul:

– Ce doriți?

– O apă plată și o focaccia simplă.

– Ce-ați zis? O apă? mă întreabă el uitându-se în zare.

Eu mă uit la el și nu înțeleg: vorbește cu mine?

– Da, zic eu cu jumătate de gură, de frică să nu mă bag în altă discuție.

Cu mine vorbea.

– Tagliatelli al somone, zice Cris.

– Somon la grătar, întreabă chelnerul.

– Nu, astea, arată Cris poza din meniu.

– Aaaaa, bine, zice el.

Voi ce-ați înțeles din discuția asta?

Eu înțeleg că în curând o să comunicăm ori prin semne, poze sau prin aplicațiile din telefon. Ca analfabeții.

Poza se vede, semnele se înțeleg, vorbele, limbajul articulat se transformă ușor-ușor într-o limbă străină.

Îmi expiră Casco. Mă sună domnul cu care fac de ani asigurările să mă informeze. Nu-mi spune, uite, dacă vrei să faci ceva reparații acum e momentul sau mai bine așteaptă să faci după ce o înnoiești. Nimic, doar că mă costă X, și nu sunt puțini bani și cam atât. Îi cer detalii, îl întreb dacă e să fac acum reparații cu cât mi-ar crește asigurarea după, nu știe să răspundă la nimic. Roboțelul știa perfect lecția, omul analitic – 0.

Pe mine mă obosesc aceste experiențe.Ajung acasă epuizată psihic de la energia pe care trebuie să o depun pentru a înțelege oamenii din jurul meu.

Și mă-nfricoșează. Mă gândesc că asta-i lumea cu care copiii mei intră în contact acum mai puțin, dar din ce în ce mai mult în viitor.

Îmi dau seama cât de importantă este educația din familie, acum, mai mult ca niciodată! Ca niciodată!

Trebuie să ne ajutăm copiii să se exprime și să judece cu capetele lor.

Diferența între animal și om stă fix în limbajul articulat. (și în altele, bineînțeles)

Nu se mai articulează cuvinte, nu mai înțelegem ce zic ceilalți, stimulii externi sunt extrem de puternici: culorile de pe haine, imaginile de la televizor, tipul de informație, publicitatea, iar toate astea inhibă concentrarea, atenția, limbajul (gramatica).

Mie mi se pare incredibil cum un om de 30 de ani să nu reușească să înțeleagă că vreau o apă, ceva din meniul pe care el îl vinde zilnic.

Cum ar fi fost să-l mai întreb ce recomandă din meniu? Ceea ce ar fi trebuit să se ajute de capacitatea de analiză. Dar el nici nu a avut capacitatea de a înțelege, care e o funcție bazică a creierului.

Iar provocarea cea mai mare este exact relația pe care o creezi cu această categorie de oameni. Pentru că nu poți să te autoexilezi: îi vezi în politică, la magazin, oriunde în jurul tău.

Cumva, trebuie să supraviețuim cu toții.

O fi secolul 21, secolul tehnologiei, al aparaturii sofisticate, al televizoarelor în 117 culori și 14 dimensiuni, ale telefoanelor deștepte și tabletelor ultraperformante, și totuși, omul care va citi, care va analiza, care se va informa corect, care va reflecta, își va pune întrebări, va căuta răspunsuri, omul echilibrat în obiceiuri și comportament (omul fără excese) va fi omul de succes, indiferent de numărul secolului în care vom trăi!

Sursă foto: https://pixabay.com/ro/domino-joc-care-se-%C3%AEncadreaz%C4%83-163523/

 

Share This Story!

Leave A Comment