În spatele copilului care primește tot ce vrea, stă un părinte care crede că n-a făcut suficient

Cea mai mare teamă a mea în rolul de părinte este să nu le ofer copiilor absolut tot ce-și doresc.

Știu, probabil unii dintre voi o să spună că nu am chiar toți boii acasă, dar sunt convinsă că fricile părinților sunt direct proporționale cu timpurile în care trăim, iar mai apoi, cu propriile noastre experiențe din copilărie, cu nivelul socio-economic în care ne găsim, de educație și cultură, toate acestea formând un stil propriu care ne definește în prezent.

Eu mi-aș categorisi propriul stil ca fiind unul poate prea relaxat, lipsit de temeri majore: înainte să văd pericolul, eu văd distracția, noroc cu soțul meu care mai pune limite, dar când îmi văd casa plină cu jucării, jocuri și lego, neatinse cu lunile și prăfuite, mă apucă așa o teamă viscerală că undeva, pe parcurs, am pierdut din vedere lucrurile care sunt cu adevărat importante.

Și nu fac referire numai la partea cu jucăriile, dar în timp, acestea se transformă în telefoane, tablete, haine de brand, vacanțe, mașini, absolut tot ce-și doresc copiii, părinții prestează.

Și poate că nu m-aș stresa atât de mult, dar văd în jurul meu, atât la nivel macro, în știri, dar și la nivel micro, în jurul meu, copii care vin din familii închegate, cu părinți care se respectă și se iubesc, și totuși, care din ”prea mult” ajung la adolescență să nu mai știe cum e să fie ”fără”. Fără ultimul model de telefon, fără un anumit model de tabletă, fără pixuri sau caiete care costă de 3 ori mai mult decât unele fără coperți cu sclipici, fără mâncare din mall, fără pian pentru ora de pian la care oricum nu mai merge.

Am vizionat acum ceva vreme, un video de printr-un show din America, unde o adolescentă îi reproșa maică-sii că nu a învățat-o cum să se descurce singură când ea era plecată la serviciu să facă bani, iar acum, la 17 ani, are nevoie de 1000 dolari lunar ca să se întrețină, că ea nu știe să facă nimic.

Recunosc că pe cât de șocată am rămas, pe atât de mult am realizat viitoarea problemă a generației copiilor noștri!

Era un show, probabil 20% era regizat, dar totuși, privind în jur, sămânța există iar noi, părinții generației care nu am avut acces la orișice, punem apă la rădăcină de multe ori fără să ne dăm seama.

Este extrem de greu să naști un copil, să te trezești noaptea de zeci de ori, să-ți arunce mâncarea-n freză de alte zeci de ori, dar acum, după ce am trecut prin toate astea, mi se pare și mai greu să îți păstrezi echilibrul în a putea să oferi (aproape) de toate și totuși, să te abții.

Să vezi în cel mai ieftin caiet pe care i-l cumperi de la magazin, nu un copil frustrat acum, ci un viitor adult care se descurcă pe cont propriu, economisind resurse.

Vara trecută, Andre a fost singurul copil care a mers în cantonament la fotbal fără propriul lui telefon. Vorbeam seara de pe telefonul antrenorului. Mie mi-a fost teamă că se frustrează, am avut o întreagă discuție cu soțul meu care a fost complet împotrivă, pentru că:

– Nu fac eu ce fac alții! Eu fac ce cred că e mai bine pentru copilul meu!

N-am avut ce să fac și s-a dus Andre fără telefon. Azi, la aproape 12 luni după întâmplare, copilul meu e departe de a fi frustrat. O singură dată nu mi-a reproșat, cred că a și uitat pentru că mai presus de ideea de a nu primi telefon a fost modul cum i-am prezentat problema: antrenorul a rugat toți părinții să nu dea ecrane copiilor, părinții au cerut să îi accepte cu telefoane și astfel, regula s-a relaxat. Dar noi avem încredere în el că nu e nevoie de telefon pentru că dacă are o urgență, antrenorul îi va fi alături. Ceea ce s-a și întâmplat!

Mie mi-au vorbit timpurile în care unii copii aveau păpușă Barbie, iar eu mi-aș fi vândut sufletul pentru una la fel, pe când soțului meu nu i-a vorbit decât conștiința că dacă e să se întâmple ceva trebuie să știe să se descurce. Evident, în limitele date. Eu pe astea nu le-am văzut de Barbie….

1 iunie, Ziua Copilului: ce le mai oferim copiilor când au de toate?

Acum, că mai avem câteva zile și ne sărbătorim minunile din viața noastră mi s-a ridicat din nou, mingea la fileu. Văd în jurul meu neîntrerupta întrebare: voi ce le cumpărați copiilor de 1 iunie? care pe mine mă străpunge ca o săgeată în inimă.

Ce să le mai cumpăr copiilor mei când ei au de toate?  Mâncare au, jucării au, ce ar putea să nu aibă?

Iar dacă nu le iau nimic, oare sunt o mamă rea?

Mi-i și imaginez când o să fie mari, bând bere cu prietenii la terasă, povestind:

– Mama mi-a cumpărat cel mai tare lego!

– Iar mie mi-a luat cel mai mare ou kinder!

– Ai mei nu-mi cumpărau nimic special…… Ăștia or să fie copiii mei.

Eu de fiecare 1 iunie, în preajma lui, de fapt, când eram copil participam la un concurs de proză unde câștigam mereu cărți. Iar o singură dată mi-au dat și niște bani din care mi-am luat primii mei ochelari de soare. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea! Ai mei nu-mi cumpărau nimic special, desenam pe asfalt, cred că totuși mâncam o înghețată, prima din anul acela, era un fel de ”start vară” și începutul sfârșitului școlii. Chiar era o zi specială!

Astăzi, ștafeta e ridicată! Înghețată au, cărți nu mai spun, jucării pe măsură.

– Copii, i-am întrebat, ce ați vrea să facem de 1 iunie?

– Păi cum e Ziua Copilului, părinții fac ce vor copiii, a răspuns Andre. Eu vreau 5 ore tableta.

– Iar eu vreau să mergem în Portugalia, a răspuns și Beti.

Cel puțin nu mi-au spus că vor jucării.

Probabil o să-i scot într-un parc, n-au mai fost de 3 luni. Asta chiar o să fie special!

Iar când o să fie mari și-o să stea la terasă cu prietenii, am aici dovada că e cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac într-o zi de 1 Iunie, când au de toate și totuși n-au nimic, dacă nu sunt cu adevărat fericiți!

People photo created by prostooleh – www.freepik.com„>Sursa foto

***Iar dacă mai vreți să mă citiți, vă invit să comandați cartea Destin de mamă, care nu dă sfaturi și nici povețe, ci doar relaxează părinții obosiți, seara. De fapt, vă face să râdeți.