Supraprotecția copilului este moartea independenței

O altă capcană în care cad părinții în educația copiilor, și atunci când zic părinți mă refer desigur și la mine că n-oi fi eu prima mamă perfectă de pe planetă, este cea de a-i proteja excesiv.

Despre o primă capcană identificată de mine în experiența mea de părinte a fost cea cu privire la luatul în brațe atunci când copilul a dat-o rău în bară. Am scris pe larg în articolul despre țipat, așa că nu voi relua aici ideea.

Azi vreau să vă povestesc despre această supra protecție pe care o oferim copiilor fie că o cer sau nu, fie că au nevoie sau nu, noi suntem acolo, mereu prezenți și disponibili să le oferim tot ce vor. Și dacă nu suntem pentru că viața implică și serviciu, făcut mâncare și curat în casă, compensăm cu altceva acest timp nepetrecut împreună: jucării, telefon, mâncare. Practic, ne lăsăm în voia sorții, oferim ce ne cere copilul, iar copilul cere ceea ce vede la televizor sau la alții, că din capul lui nu are cum că nu e ca și cum ar fi trăit în avans 100 de ani ca să știe ce-i bine pentru el.

Iar noi închidem ochii seara fericiți că toată lumea e sub control.

În realitate, tocmai atunci am pierdut controlul. Asupra gestionării temerilor noastre și asupra educației lui.

Eu am fost și probabil încă mai sunt în anumite momente, acest tip de părinte care și-a supra protejat copiii. Și nu când vine vorba de pus căciula, fularul sau mănușile la 15 grade afară, ba din contră, știți deja că nu sunt deloc adepta acestor accesorii decât de la -15 grade în jos. Dar am evitat pe cât posibil să nu-mi văd copiii plângând, suferind, să nu se lovească, să nu fi ratat temele la școală ca să se simtă prost în fața clasei, să nu fi calculat o adunare greșită ca să nu fie primul sau al doilea din clasă, și nu pentru mine, ci pentru copil că știu cât de mult își dorește să fie printre primii în clasă.

Ați citit ce tocmai am scris, da?

Repet: Nu pentru mine, ci pentru copil că știu cât de mult își dorește să fie printre primii în clasă.

Îi cumpăr ultimul telefon mobil nu pentru mine, ci pentru copil ca să nu sufere că el nu are în fața colegilor.

Îi cumpăr adidașii lui Ronaldo ca să aibă la fel ca și colegii lui de la fotbal.

Îl ajut la temă sau chiar i-o fac ca să aibă el mai mult timp de joacă. Sau că nu știe și se simte prost apoi, la clasă.

Îi leg șireturile pentru că (eu) mă grăbesc.

Îl închei la geacă pentru că el nu o face bine.

Îi trag pantalonii ca să nu-i fie frig afară.

Îi pun eu în farfurie să mănânce că știu eu cât are el nevoie.

Le facem pe toate nu pentru el, ci pentru noi.

Suntem o generație de părinți care au avut o copilărie restrictivă: nu am avut mâncare, dulciuri, părinți disponibili, jocuri și jucării, televizor și cărți câte am fi putut citi. Nimeni nu pune la îndoială că știam să ne bucurăm dacă ne rămâneau pagini goale în caiet la final de trimestru din care aveam voie să ne facem cornete din hârtie și să le scuipăm printr-o țeavă, jucându-ne cu vecinii de la bloc.

Și nimeni nu pune la îndoiala dorința noastră aprigă de a oferi azi copiilor tot ce noi nu am avut. Și cred că e mai mult decât justificată!

Însă, din această dorință aprigă riscăm să nu mai vedem cărarea dreaptă-n față. O dăm dintr-o extremă în alta. Și ajungem să creștem copii care la 9-10 ani să nu știe să se îmbrace corespunzător vremii de afară dacă nu o întreabă pe mama, să nu cunoască mesele principale ale zilei și ce e necesar să mănânce la fiecare dintre ele, să nu aibă chef să se încalțe singuri, să nu știe să-și facă un sandviș sau să-și pregătească ghiozdanul pe a doua zi.

La noi în casă, de departe cele mai mari discuții au fost pe tema educației copiilor noștri. Soțul meu vine dintr-un mediu în care, așa cum îi spun eu mai mereu, nu i-a lipsit nimic din strictul necesar. Dacă-l întrebați pe el o să vă spună că nu e chiar așa, dar înțelege și durerile noastre. Din această perspectivă, el e mult mai echilibrat în decizii decât mine în ceea ce privește partea administrativă. Copilul trebuie să devină independent zi de zi, astfel ca la 16 ani să fie pregătit să poată pleca de-acasă. Acesta este obiectivul lui.

Trebuie să știe să piardă ca să învețe cum se câștige, trebuie să ia notă mică la școală ca să vadă că numai cei care vor cu adevărat și muncesc, reușesc, trebuie să știe să pună masa, să mănânce cu furculiță și cuțit ca să nu se facă de rușine pe unde merge în lume, să știe să-și argumenteze nevoia, să știe să negocieze dacă crede în ideea lui, să știe să supraviețuiască atunci când planul eșuează, să gestioneze frica atunci când la fotbal întâlnește copii mai mari, să știe să rezolve conflicte atunci când dă peste oameni cu idei diferite de-ale lui.

Toate astea implică un grad de frustrare din partea părinților, să accepte neputința copiilor și să-i ajute să o depășească. Nu eram pregătită să-mi văd copilul suferind că nu poate, că a greșit, să-l las conștient să dea cu capul de sus ca să învețe. Dar am învățat să tac mai mult, să privesc mai bine, să explic mai mult, să mă dau doi pași în spate și doar să-l ghidez. Și să nu fac în locul lui!

În schimb, să-l încurajez, să-l ajut să-și depășească limitele, să-i fiu alături când e frustrat și să-l ajut să-și ia lecțiile pentru experiența viitoare.

În paralel, am acceptat că nici eu nu sunt perfectă și am învățat să-mi accept greșelile.

Sunt o perfecționistă din fire, decid greu din teama de a nu eșua. Dar ce model sunt eu pentru copiii mei când tot ce arăt în jurul meu trebuie să fie perfect?

Nu, nu sunt perfectă. Și eu greșesc, și eu învăț așa cum și copiii noștri nu vor putea fi niciodată perfecți.

Mai devreme sau mai târziu, tot îi vor ajunge propriile bătălii și totul se va rezuma la ce instrumente au pregătit pentru a câștiga.

Ce instrumente i-am ajutat noi, ca părinți, să-și dezvolte pentru a le câștiga.

Sursa foto

 

Share This Story!

Leave A Comment