Relația de cuplu – între logică și emoție

M-a fascinat întotdeaua relația dintre cupluri.

De ce se căsătorește lumea dacă ajunge să se certe? În general, de la nimicuri? Ca apoi, eventual, să și divorțeze. Chiar nu-l vezi, n-o vezi de la început? Nu ai văzut că vorbește mult? Că nu e organizat? Apoi, copiii. Care ori suferă din lipsa prezenței constante a unuia dintre părinți, ori suferă că are doi părinți care nu se înțeleg.

Am trăit mereu cu aceste întrebări în minte.

Copil fiind, mi-am imaginat că părinții mei s-au iubit, atât, dar atât de mult încât Dumnezeu nu a mai avut de ales decât să-i lase să rămână împreună.

Peste vreo câțiva ani, după ce auzisem de Mitul Androgynului, mi-am imaginat că trebuia să mă nasc eu ca să fac pereche cu cineva născut exact pentru mine. Că dacă părinții mei nu se căsătoreau, nici eu nu mai existam, iar astfel, rămânea o persoană fără pereche.

Întrebarea a revenit când am început să am discuții în casă de la nimicuri, când m-am auzit reproșând niște lucruri care se legau cu copilăria și mai ales când cealaltă parte nu le vedea semnificative – adică eu mă dau de ceasul morții, iar lui i se pare amuzant – când el îmi reproșează mie lucruri, iar eu nu-i puteam răspunde decât – ”tu știai că așa sunt, de la început. Eu nu mă mai pot schimba. Problema ta!”.

Și mai ales când văd în jurul meu oameni care constant se ceartă și se despart. Trebuie să existe o explicație și cumva, o soluție.

Astfel, am înțeles că prin natura firii umane ne naștem dintr-o relație și cumva venim “programați” să ne căutăm persoana în relație cu care ne dorim să clădim propriul drum, să ne creștem potențialul, care ne ajută să ne dezvoltăm și să ne vindecăm propriile dureri, traume. Acest lucru se întâmplă la nivel inconștient. (Mai spunem că nu suntem pe aceeași lungime de undă)

La nivel conștient, ne alegem perechea după înfățișare, după hobby sau dacă îți cară sau nu sacoșele de la piață.

În limbaj urban, această perioadă se numește ”perioada roz”, durează 1 an, 2, poate 3. Depinde când apar copiii.

Abia după aceasta, vine greul. Căci durerile din copilărie, în general, au nevoie să fie rezolvate ca să se poată construi un drum comun, să se dezvolte o relație puternică.

Părinte fiind, consider că și părinții noștri la rândul lor au făcut ce au considerat mai bun și mai potrivit pentru noi, atât cât au putut emoțional și financiar. Au fost timpuri grele, am supraviețuit cum am putut. Iar în funcție de sensibilitățile noastre, fiecare reacționează diferit la imputuri.

Dacă nu am primit suficientă atenție sau am fost neglijați în copilărie, în relația de cuplu o să resimt mereu această lipsă de atenție: o să mi se pară că soțul stă prea mult pe telefon sau calculator sau că vine de fiecare dată târziu de la birou. Chiar dacă toată lumea stă mult pe telefon sau poate că e jobul lui să vină târziu acasă.

Este mult mai ușor să vezi în celălalt o problemă decât să te ”ecografiezi” și să vezi, de fapt, ce te doare pe tine. Instinctul este să-i spun celuilalt ce mă deranjează la el și cum să se comporte cu mine pentru că ”ai înțeles, stai mereu cu telefonul ăla în mână. Te rog să renunți la el!” în loc să căutăm în noi sursa problemei – cine nu-mi oferea în copilărie atenție și cum pot rezolva acest lucru la mine? Este important să cerem ceea ce avem nevoie, tare și clar.  De exemplu – când ești departe de mine, la birou, sună-mă zilnic pentru 3 minute pentru a-mi umple paharul de atenție.

Eu am crescut într-o familie critică. Evident, m-am căsătorit cu un soț critic. Aș fi putut să aleg pe oricine altcineva care mă admira, dar inconștient nu am făcut-o. Pentru că trebuie să-mi rezolv această traumă pentru a merge mai departe. I-am reproșat aproape zilnic – că nu-i place nimic la mine, că de ce a venit după mine, dacă tot nu-i convine nimic și să mă lase în pace. El se uită tâmp la mine și zâmbește. Mă întreabă unde mă văd la pensie…..Căci problema nu e la el, e la mine, de aia el nu pricepe de unde le scot, iar eu mă dau de ceasul morții. Eu devin copilul Dina, criticat mereu.  Astfel, exercițiul meu este ca o dată pe săptămână (de exemplu, joia) să mă admire pentru ceva. Ahhh, ce-l așteaptă când vine din țările calde.

Următorul pas în proces este să-i descopăr lui problema și să-i dau temă să și-o rezolve. Dar asta după ce mă rezolv eu.

În timp, cerând ceea ce avem nevoie și primind dacă suntem cu adevărat iubiți, vom începe să ne relaxăm, inconștientul va primi informații noi despre această emoție specifică  – încrederea în noi, atenția necesară, și în timp ne va fi mai bine, poate chiar ne vom vindeca ca individ și ca parte activă într-o relație de cuplu.

Exact ca la copil: când asimilează în amigdală temeri și frustrări, copilul începe să se comporte neadecvat. Atunci, părintele începe să aplice limite, să facă ”timp special” pentru a-și descărca emoțiile negative și ”hardul” (incoștientul) să fie rescris cu emoții curate.

Mai ușor e să lucrezi cu un copil, decât cu un adult deja format.

Este un proces complex și greu de dus, mai ales pentru partea masculină care prin natura lor judecă lucrurile prin prisma logicii, mai puțin prin cea a emoției.

Relația de cuplu este despre iubire, prezență, angajament, înțelegere.

E greu dar merită. Cine nu vrea să fie fericit?