E nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Dar numai dacă satul respiră în ritmul mamei.

O să vă spun din capul locului că nu sunt o feministă, cred în relația femeie – bărbat, cred în rolurile lor distincte și militez ca fiecare rol să fie asumat în relație cu ei și cu copiii lor.
Cred cu tărie că fiecare copil are nevoie de o mamă și un tată pentru o educație echilibrată.
Cu toate astea, de fiecare dată când aud o femeie care spune:
– Mi-e frică să divorțez că nu știu dacă mă descurc singură!
– Mi-e teamă să îi vorbesc că nu înțelege!
– Nu pot veni la întâlnirea cu voi pentru că nu are cine sta cu copilul, el nu se descurcă sau nu vine la timp acasă – asta din urmă am fost eu mulți ani, mă ia cu ceva fiori pe șira spinării.
În continuare, în secolul în care femeile câștigă uneori chiar mai mult decât bărbații, în timp ce se ocupă și de copii și de casă și de bunul mers al multor companii, la starea civilă încă își mai schimbă numele în cel al soțului.
Am avut mereu o problemă cu acest obicei pe care nu-l înțeleg la nivel practic. Într-adevăr, pe vremuri, ușura munca scriptică în ceea ce privea averea și numărul de copii.
Dar, astăzi? În condițiile în care la bancă, la nici o bancă din țara asta nu se permite ca soții să aibă un cont comun, indiferent de numele de familie, la nici o instituție de stat nu se permite să plătești taxele în numele soțului sau al soției, indiferent de numele de familie, în continuare, femeile acceptă să-și schimbe numele fără nici un beneficiu direct.
Doar pentru că așa e tradiția.
– Tu a cui ești?
– A lu Ciobanu!
– Și tu?
– A lu Nea Vasile din vale!
Că mamele se știu ce copii au născut, în schimb, tații aveau responsabilitatea să și-i recunoască.
Să nu credeți că e o altă poveste în spatele numelui de familie pe care-l iau copiii.
Tot mamele îi cresc, tot mamele îi hrănesc și uneori, poate de cele mai multe ori, tot mamele îi educă și-i fac mari.
Și doar să clarific, pentru că simt nevoia să fiu cât de transparentă pot, eu mi-am schimbat numele prin căsătorie din două motive:
1. Planul inițial a fost să îmi păstrez și numele meu, doar că trebuia să-l preia și soțul, și portughez fiind avea nevoie de acte suplimentare care ne încurcau planurile cu organizarea nunții oficiale.
2. Mi-am dorit să-mi iau cetățenia portugheză din considerente legate de copii. Mi-a fost teamă că în caz de un război, având alt nume de căsătorie, să nu mi se recunoască dreptul asupra copiilor și să nu fugă soțul cu copiii în Portugalia, iar eu să rămân cumva fără ei.
Evident că soțul meu și-a făcut cruce auzindu-mă, pentru că asta a fost o discuție clară între mine și el la Starea Civilă în 2010, mi-a jurat atunci că orice s-ar întâmpla, n-ar face asta niciodată, eu am făcut totuși ce am simțit, din teamă mi-am schimbat numele, cetățenie nu am luat pentru că nu am o proprietate pe numele meu în Portugalia, iar acum, mi-am pus în intenție să mi se așeze drumul așa cum e mai bine să rezolv această situație.
Și doar ca să completez povestea, să nu credeți că aceste temeri pe care noi le simțim și par uneori absolut nebunești nu vin de undeva.
Bunica mea, basarabeancă, mama mamei mele vine dintr-o familie al cărei frate a fost pierdut când au fugit în România, de teama deportării în Siberia. Nu s-au regăsit niciodată.
Aceeași bunică, mama mamei mele cu care eu am o legătură foarte puternică și de la care am primit harul intuiției, rămasă văduvă cu doi copii la 20 și puțin de ani, a fost încurajată să-și lase băiatul, copilul cel mare, la una dintre surorile care nu avea copii. Până la finalul vieții s-a simțit incompletă.
Eu duc poveștile aceastea în mine, fără nici un dubiu. Nu întâmplător m-am căsătorit cu cineva din altă țară, ca să-mi ridice teama de separare la fileu, teamă care nu-mi aparține dar pe care trebuie să o rezolv ca să nu le-o transmit mai departe copiilor mei.
O viață trăită într-o frică inconștientă e boală sigură și educație dezechilibrată pe termen lung.
Noi, toți, ne naștem din astfel de povești.
Asta e ceea ce primim.
Ceea ce trebuie să facem este să ni le identificăm, să le rezolvăm și să ne trăim viața asumat pentru noi și pentru cei din jur.

Dacă vrei să faci un bine celor din jur, fă-te bine pe tine!

Am o prietenă portugheză, divorțată cu 3 copii care-mi spune:

– Eu, aici, la voi, fac parte din grupul defavorizaților, că sunt mamă singură cu 3 copii. În realitate, dacă aș fi fost în continuare măritată, chiar aș fi fost defavorizată pentru că mai trebuia să produc să-l întrețin și pe el. Acuma, câștig mai bine decât atunci, dar tot defavorizată sunt.

De ce? Pentru că s-a întipărit în mințile acestui popor că femeile fără bărbat sunt incapabile să facă față vieții.

Că de când le poartă numele, până la născut copii și pus mâinile pe piept, ele aparțin cuiva, informație care la nivel inconștient se duce la crearea ideii că ele nu-și mai aparțin lor. Ele sunt în slujba familiei, a bărbatului, a serviciului și atât.

Ia-ți mireasă ziua bună….

Câte femei cunoașteți, desigur, măritate și cu copii care au un comportament asumat, de om matur, dar absolut liber. Fac ce simt ele să facă, dar în continuare, au o relație bună cu soțul lor. Probabil e un număr care tinde spre zero.

Dar câte femei cunoașteți, divorțate care spun:

– A fost greu la început, dar ce bine îmi este acum! M-am regăsit pe mine!

O mulțime cunosc doar eu.

Îmi spunea o prietenă măritată și copii:

– Mă gândeam, așa, în capul meu, că eu dacă aș divorța, aș avea mai mult timp pentru mine decât am acum. Că măcar știu că un weekend la două săptămâni stau și eu singură, că acuma nici la baie nu mă pot duce singură.

– Ăhăăă, i-am răspuns, de câte ori nu m-am gândit și eu la asta.

De fapt, acest gând mi-a ridicat acum ceva vreme, mingea la fileu.

– Păi eu trebuie să vreau să divorțez ca să fiu liberă? Ca să mă simt eu, așa cum visez să fiu EU? În cazul ăsta am o problemă.

Și nu cu bărbatul, ci cu mine.

Inconștient, ne naștem cu ideea că femeia trebuie să ducă casa, iar bărbatul după ce și-a terminat ziua de lucru are voie să stea la meci și să bea bere cu vecinul.

Că ea e o mamă rea dacă vrea să iasă la cafea cu prietenele. Că mamele nu-și părăsesc cuibul. Dar tații, pot. Că se știe, bărbații sunt mai insensibili, nu au simțul matern. Ei nu știu.

Păi dacă nu știu decât muncă, de ce se mai mărită femeile cu ei?

Femeile nu știu muncă? Trebuie să se mărite ca să facă curat în casă pentru toată familia? Singure, nu pot?

Păi, pot, dar nu le spune nimeni de mici copile. Femeile, genetic se nasc în țara asta cu ideea că trebuie să se mărite, să facă copii, să fie mame și soții perfecte că altfel le urăsc soacrele pentru tot restul vieții și nu e frumos, în timp ce realitatea se întrevede după 40 ani când realizează că mai au o bucățică de viață și nu se merită s-o trăiască chemându-te altfel decât pe tine, explicând ce-ai făcut cu banii, de ce pleci cu fetele la cafea, de ce te duci la sală și de ce mâncarea nu e caldă pe masă.

Și nu că soțul n-ar putea înțelege, eu chiar cred în capacitatea de schimbare a bărbaților atunci când își iubesc soția și familia, ci, din contră, femeia nu are curajul să-și asume ceea ce vrea. Pentru că se naște în ea, constant, sentimentul de vinovăție.

Și dacă nu se naște în ea, se naște în mama ei, în vecina ei care sunt gata să-i scoată ochii ce nepotrivită este!

E adevărat că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, dar numai dacă satul respiră în ritmul mamei!

Societatea nu se va dezvolta niciodată fără oamenii, așa numiți problemă, care vor împinge limitele dincolo de zona de confort.

Este foarte comod ca femeia să stea acasă și să-i pregătească bărbatului mâncare caldă, așa cum făceau bunicile pe vremea lor. Astăzi, femeia conduce țări și imperii, deci, ar cam fi cazul să ne mai reorganizăm microuniversele la noi în bătătură.

Eu, ca să fiu o dată pe lună, în zi de joi prezentă la Petrecerea mamelor, mi-am informat familia că nu îl pot duce pe Andre la fotbal. M-a mustrat conștiința o perioadă, iar apoi, mi-am dat seama că astfel, învață și el pentru ziua în care o să aibă o soție care să vrea să aibă și ea momentul ei de libertate, să vină mai devreme acasă de la serviciu sau să renunțe la meciul de fotbal în beneficiul stării de bine în familie.

Pe principiul:

– Așa făcea și mama mea! Se ducea cu fetele în oraș, iar pe mine nu mă ducea la fotbal. A treia joi din lună.

Atâta pagubă să fie în viața lui, la câte altele fac pentru el, asumată și prezentă, dedicată, fără nici măcar să simt diferit.

Am învățat în timp, că abia atunci când spui clar și răspicat ce te face fericită, în primul rând ție și apoi, celor din jur, cei care te iubesc îți sunt mereu aproape!

Toți își doresc o mamă și o soție fericită! Cum și femeile își doresc familii fericite!

Doar că totul începe să respirăm în ritmul nostru, iar ritmul nostru devine ritmul lor!

Al celor care ne iubesc! Necondiționat.

 

Sursa foto

 

Share This Story!

Leave A Comment