Sunt mamă și declar că nu sunt multitasking

Deseori, aud femei care reușesc să scrie emailuri în timp ce alăptează sau care vorbesc la telefon în timp ce se joacă cu copilul pe covor, care fac mâncare cu o mână și cu alta citesc o carte, care dorm 3 ore pe noapte și a doua zi dau randament mulțumitor la birou.

Bravo lor! Pe cuvântul meu că le admir.

Eu, de două zile, nu mai scriu nimic că sunt copiii în vacanță. Iar când e vorba de copii, tot ceea ce mai fac prin viața mea, ce-o mai fi de ea pe lângă, e dat uitării.

Mă sună de la birou:

– Neața, Dina! Ce faci?

– Bună, uite, bine, prin parc…Beeeeetiiiiii, nu mânca iubita mea, frunze. Beeeeetiiiiii, te roooog…..Da, da, sunt bine. Tu?

– Am nevoie de ceva ajutor. Poți sta acum câteva minute?

– ….da, răspund eu, gândindu-mă că aparent e momentul cel mai bun. Sunt în parc, Beti ar trebui să se joace, Andre e la fotbal. Apoi, trebuie să-l duc pe Andre la tuns, apoi să fac ceva cumpărături, apoi să fac mâncare….deci, nu prea mai am când vorbi. Hai, spune, încurajez eu interlocutorul plină de speranță.

– M-a sunat un client. Ar mai vrea un abonament……

– Stai, stai, stai un pic. Beti, nu are mama biscuite acuma. Mergem acasă și mâncăm un pic mai încolo. Pe fundal, se plânge rău. Eu sunt deznădăjduită. Scuză-mă, te sun eu imediat. Închid, rezolv problema. Ce problemă? Beti e bine mersi. Era vorba de vreun biscuite? Nu cred…..

Sun înapoi.

– Scuze, hai să continuăm.

– Aaaaaaaaaaaaaaaaa, se aude lângă mine.

– Ce e, iubita mea?

– Aaaaaaaaaaa, urlă Beti arătând o furnică pe piciorul ei.

Îmi dau seama că e în zadar.

Trăiesc continuu în bancul acela în care o mamă răspunde la telefon și în timp ce un copil plânge, unul o trage de fustă și altul e călare pe masa de la bucătărie, spune:

– Te pot suna eu în vreo 15 ani?

Femeia chiar e multitasking? Și poate?

Probabil că trebuia totuși să mă nasc bărbat.

Astfel, mi se justifica și mie lipsa de abilitate de a fi multitasking, așa cum, aparent, o are femeia prin naștere.

Să fac zeci de lucruri cu copilul în brațe. Mie nu-mi iese nimic cu copilul în brațe, decât să stau cu el în brațe și el să fie personajul principal. Dacă gătesc, nu pot citi cărți de povești în același timp. Dacă scriu pe blog, nu pot asculta desene animate cu urechea dreaptă. Dacă mătur pe terasă, nu pot juca Măscărici și să cer perechi. Și nu pot citi pe plajă în timp ce copiii se joacă în nisip. Altfel, mă tem că îi găsesc pe partea cealaltă de ocean.

Ori fac una, ori fac alta. Și da, știu, am șanse slabe de supraviețuire într-o lume care se mișcă cu viteza luminii.

Cu toate astea, în ritmul meu, viața arată bine.

Îmi uit telefonul în colțuri de casă peste care dau abia după câteva ore bune, nu îmi deschid laptop-ul cu zilele, iar gătitul este contracronometru. Mai citesc 2 -3 pagini într-o pauză scurtă de cafea în timp ce copiii așteaptă să le tai pepene. Iar când dorm la prânz, am fix 30 de minute să sun pe toată lumea la care n-am răspuns și cu care pot purta discuții coerente fără să fiu întreruptă.

Organizarea ia proporții suprarealiste. Capacitatea de a prioritiza devine brusc calitate vitală pentru o viață psihic sănătoasă, iar vacanțele școlare sunt de departe, unul dintre cele mai bune momente de a te conecta cu copilul și de a te autodepăși în toate felurile.

Câțiva ani și-o să ne pară rău că a trecut timpul așa repede.

Asta e în loc de – hai, se poate, vei reuși! Cu siguranță te va găsi următoarea vacanță la fel de capabilă și coerentă. Cu ceva neuroni extenuați și alții sub tratament intens de cafea și ciocolată.

Dar mamele au 7 vieți și răbdare de oțel.

Nu-i așa?

Sursă foto: aici