Mamele ar trebui să fie nemuritoare
Au trecut vremurile când mă duceam la vreo petrecere sau eveniment cu sufletul la gură și plină de întrebări:
– Oare vor adormi fără mine?
– Oare or să plângă?
– Oare se vor descurca?
Realitatea e că n-am plecat niciodată de-acasă dacă am avut cel puțin o fărâmă de îndoială că lucrurile nu vor decurge tocmai bine. Pentru că eu dacă mă duc undeva, mă duc să mă simt bine, nu să stau cu grijă și telefonul în mână.
Ieșirile în oraș sunt pentru relaxare
Dar cum vremea trece, copiii se măresc, iar producția de vin crește, de câte ori se ivește ocazia de-o ieșire în oraș nu prea stau pe gânduri.
Zilele trecute am fost plecată până mai târziu și când m-am întors acasă veselă și bine dispusă, mi s-a raportat că Beti a plâns după mine.
– Hmmm, ciudat, îmi spun eu. Copiii nu mai plâng după mine de ceva vreme.
M-am dus la ea în cameră să verific situația. După ora de pe ceas ar fi trebuit să doarmă de mult. Ea însă stătea cu ochișorii deschiși.
– Cine e, tati sau mami? se aude în întuneric glasul ei hotărât.
– Mami, iubirea mea.
– Maaaaamiiiii, am plâns după tine.
– Am auzit, dragostea mea. Ce s-a întâmplat? o întreb în timp ce o iau în brațe.
Își pune capul pe umărul meu, mă strânge tare cu mânuțele ei, iar mie îmi vine să mor de dragul ei. S-o mănânc și s-o țin în mine pentru totdeauna.
– Îmi era dor de tine.
– Sunt aici.
– Da, acuma sunt bine. Mai stăm câteva minute îmbrățișate, până când mie începe să mi se scurgă corpul ei molatic printre mâini, ca na, am și eu o vârstă și ea niște kilograme.
– Hai să dormim! îmi spune ea, știind că începe să-mi fie greu.
O așez în pat și cu ochii lipiți de ea o admir în razele lunii.
Toți copiii, oricât de mari ar fi, au nevoie de o mamă. Să o simtă aproape, să-i audă glasul, să le confirme prezența. Să-i iubească, să le fie aproape, să-i înțeleagă. Să-i mângâie, să-i încurajeze.
Toți copiii au nevoie de-o mamă.
Să-i țină în brațe.
