Oare ce mă mai ține lângă el?

V-ați întrebat vreodată, uitându-vă la domnul cu păr pe picioare de lângă voi:

– Eu dacă mor mâine, tu ce faci, măi, fără mine?

În timp ce el se uită la frigider încercând să găsească pachetul de unt din fața lui, continui:

– Mori de foame, așa-i?

L-am întrebat de multe ori pe-al meu, în timp ce-i coseam nasturele de la haină, pe când îi trimiteam rețeta de orez alb prin whatsApp sau când mi-a luat 15 minute să-i explic:

– S-a stricat ușa de la dulapul din garaj. Uită-te te rog, la ea, că am nevoie s-o deschid.

– Care ușă?

– Sunt 3 uși în garaj. Una dintre ele.

– Păi care?

– Aia care nu se deschide.

– Și care e aia?

– Le încerci pe toate și aia care nu se deschide e cea pe care trebuie s-o repari. Chiar nu poți să îți dai seama singur? Prima dinspre mașina de spălat.

– De ce n-ai zis așa din start?

De murit probabil n-o să moară, dar sigur ușa-i rămâne stricată o veșnicie.

Iubirea la categoria de vârstă 35-45 de ani

Că ne certăm rar, dar serios am mai spus-o. Nu e chip să stai lângă noi când scoatem foc pe nări. Eu mă enervez că el e foarte calm, el se enervează că eu ridic vocea. El zice să vorbesc mai încet, eu mă enervez și mai tare, el pleacă spunându-mi să-l caut când mă calmez. Iar eu mă calmez greu. De obicei ridicând vocea rău la el.

Moment când îmi repet întruna:

– De ce m-am măritat cu el?

Asta-i întrebarea pe care eu o numesc – plasa de salvare.

Ce mă ține să nu fac fix ce m-a rugat el să nu fac și mie îmi vine să fac: să urlu din toți rărunchii?

Astea cu – a venit din Portugalia pentru mine, este tatăl copiilor mei, îl iubesc, îl apreciez, este calm, miroase bine, vorbește frumos, este respectuos au expirat deja. Adică le știu, dar le-am folosit atât de mult că-mi trebuie o nouă motivație, pentru categoria de vârstă 35-45 de ani, 10 ani de la căsnicie.

De tipul – hai că duc eu azi gunoiul, ce bine arăți cu 2 kg în plus, îți stă bine cu fusta asta, ce culoare faină ți-ai pus în păr, numai 500 de lei ghetele astea? Meritai unele de 1000, vrei să-și fac un masaj, weekendul ăsta stau eu cu copiii, tu bea rose și mergi la spa.

De ce m-aș mărita cu el și data următoare

Pentru toate motivele de mai sus și încă unul extrem de important.

Dă prima ninsoare serioasă din acest an. Eu, cum se știe, am amânat schimbarea roților de iarnă până la prima ninsoare. NU știu cum se face, măi dar mereu, mereu visez la o iarnă fără zăpadă. Și am așa o speranță – soțul meu îi spune inconștiență – că dacă nu-mi schimb roțile, nici zăpada nu vine. Până acuma nu mi-a ieșit niciodată.

Și cum spuneam, începe să ningă de pe la 5 după amiaza și se face 8 și ninge, iar apoi 10 și tot ninge. Eu mă uitam disperată pe geam, el râdea de mine.

– Nu știu ce faci mâine cu copiii, dar nu cred c-o să poți ieși din casă pe vremea asta.

Așa e el.  Enervant de ironic.

Eu mă dădeam de ceasul morții. Băteam apropouri.

– Îi duci tu mâine, că eu nu mă risc.

– Ba îi duci tu, că e mașina ta și era treaba ta să schimbi roțile.

– Și nu le-am schimbat, asta e, mă enervez eu. Acuma na, mă lași așa?

– Păi ca să te înveți minte.

Așa e el. Eu îl mai numesc și doamna profesoară. El se enervează, eu mă distrez.

– Tu nu faci lucrurile cum trebuie și tot eu sunt doamna profesoară.

Trece noaptea, eu n-am somn. Că eu când sunt stresată, nu mănânc și nu dorm. De fapt mănânc bomboane și vorbesc singură. La 5 dimineața mă uitam pe geam. Terminasem punga, dar încă mai aveam câteva lucruri să-mi spun. Totul înghețat.

Pe la 7 îl trezesc.

– Nu știu ce să fac, e gheață pe jos. Îi duci tu?

– Îi ducem împreună, îmi spune el nervos printre dinți.

Un deal, o vale, un deal, o vale

Ne-am suit toți 4 în mașină, el la volan stresat, eu în dreapta relaxată.

– Nu o iau pe Centură că n-o să pot urca spre autostradă.

– Unde?

– Ieșirea către autostradă are un urcuș.

– Da, și?

– Este înclinat, n-o să-l pot urca.

– Aha….atât de înclinat este?

Își dă ochii peste cap.

– Lasă….

Plecăm.

– Sper să nu fie rând la sensul giratoriu. Că la vale nu știu dacă se oprește mașina.

– Care vale?

– Spre oraș este o vale.

– Da?

– O vale mare, cu o curbă mare. Și sper să pot opri, îmi spune el serios și să nu mă opresc în fundul altuia.

Se alunecă precum la patinaj.

Mie începe să-mi bată inima rău. Văd rândul de mașini oprit pe mulți km. Începe să mă doară stomacul de stres. El merge ușor, mașina alunecă, eu îmi blestem zilele că n-am schimbat roțile la timp, el nu schițează nici un gest.

Copiii cântă în spate. Mie mi se par minutele transformate în ore.

– Dacă trecem de porțiunea asta, suntem parțial salvați. Mai e un urcuș la Gara Cățelu și-atât. Sper să trecem și de ăla.

– Care urcuș? memorez eu tot drumul și nu iese nici urcuș la socoteală. Drumu-i drept.

Își dă iar ochii peste cap.

– Nu urci un deal când ieși spre București?

– Nu-mi amintesc.

– Lasă…..

Iubirea are multe fețe, iar pe-a mea scrie: încredere

După 1 oră și 15 minute am ajuns la școală la copii. Cu stomacul în pioneze și sufletul în gât am învățat pe de rost toate urcușurile și coborâșurile din zona Pantelimon. Ceea ce unii trebuie să aprofundeze, pentru alții e ceva firesc.

– Eu nu cred că reușeam să fac tot drumul ăsta, îi spun eu spre final, fericită de reușită.

– Tu nu reușeai să ieși din garaj că-ți patina mașina, răspunde el sec.

Deci, ce mă ține în relația cu el?

Plasa mea de siguranță – că fără mine o rămâne el cu nasturele necusut, dar nici eu fără el nu duceam copiii la școală.

Ying și Yang, alb și negru, soarele și luna, Gigel și Purcel cum or fi, cum s-or numi, un lucru e sigur – când există colaborare, încredere, compatibilitate și mai ales deschis la vulcanizare, depășim cu grație perioadele de maximă încercare dintr-o relație. Pe categorii de vârstă cu actualizare graduală.

La voi care-i plasa de siguranță?

Sursa foto