De ce trebuie să fie totul atât de greu?
Am 35 de ani. Tânără, nu? La 35 de ani unii sunt realizați.
Unii scriu de la 20 de ani și acum sunt experți.
Unii au făcut o facultate pe care au știut că o vor face dinainte de a se naște și acum au o carieră în față.
Unii nu au nici o facultate dar au știut ce să aleagă și acum au afaceri de milioane.
Unii s-au reprofilat și acum au lumea la picioare.
La 35 de ani unii sunt acolo unde și-au dorit să fie. Sunt împăcați profesional. Sunt fericiți.
La 35 de ani eu încă aleg calea cea grea. Și-am obosit. Aș vrea să fie mai ușor, totul. Măcar din când în când. Să primesc fără să mai trebuiască să fac nimic în schimb. Să POT să nu fac nimic. Măcar din când în când.
La 19 ani am plecat de-acasă în București. Scopul suprem a fost să mă angajez, să câștig banul meu și să fiu independentă. În frica disperată de a mi se lua libertatea nu-mi doream decât independența. Nu am visat să mă distrez, să ies în cluburi, să-mi fac iubit, să mă mărit. Eu visam serviciu.
Și la 20 de ani m-am angajat. Puteam fi casieră, puteam să vând cărți, să introduc date în calculator, să corectez lucrări, puteam face o grămadă de lucruri studentă fiind în primul an de facultate. Eu m-am angajat ca asistent social la Departamentul de copii abuzați. În loc să merg la petreceri, la 20 ani făceam teren prin Giulești Sârbi pe vremea când nici tramvai, nici autobuz și nici măcar străzi nu existau pe-acolo. Prin case dărăpănate, fără lumină și căldură, încercam să salvez copii bătuți cu zgarda câinelui, părăsiți în frig la -10 grade iarna, copii abuzați în toate felurile, pe care-i visam noaptea în camera mică de cămin.
La 23 de ani, când am cedat și am plecat aș fi putut să iau o altă cale. Eram tânără, în anul 3 de facultate. Cu toate astea, am plecat la un serviciu mai ușor emoțional, dar munceam 12 ore pe zi. Altfel, simțeam că nu-mi merit salariul de două ori mai mare ca cel de asistent social. Și-mi dădeam viața pentru job-ul ăla. Puteam să scriu, puteam să mă plimb prin parc, puteam să citesc. Eu însă alegeam să muncesc pentru a-mi câștiga libertatea, depunând un efort enorm. Ratam anii cei mai frumoși din studenție, în schimbul unor iubiri trădate la distanță și a nevoii mele de a simți greul pe umeri, responsabilitate, durere, suferință.
A nevoii de a demonstra constant cuiva că pot. Și orice secundă pierdută e semn de slăbiciune și ratare.
La 24 am plecat în Portugalia, să mă ocup de copiii defavorizați din războaiele din Africa. Am luat-o de la capăt. Cu limba, cu munca, cu adaptarea. Mi-a fost extrem de greu. Am intrat în depresie, am scris un roman în care am așternut toate frustrările mele ca să pot scăpa cu viață. Cel mai greu și cel mai greu era că nu lucram 12 ore. Puteam să mă opresc și să privesc în jurul meu. Iar eu nu știam să fac asta. Îl cunoscusem pe Cris care mă invita ba la munte, ba la mare, iar pe mine mă enerva. Eu trebuia să muncesc, să simt greul pe umeri, copiii să mă aștepte, să plângă pe umărul meu, să-mi povestească ororile războiului. Acolo era de mine. Nu în restaurantele unde mă invita Cris, în cadourile pe care mi le cumpăra, în promisiunile pe care mi le făcea.
Voiam să adopt un copil și să-l iau cu mine în România. João Paulo. Nimic din ce făceam părea că nu e suficient pentru drama acelor copii. I-aș fi luat pe toți cu mine.
Dumnezeu m-a iubit mult atunci! După un an, Cris s-a ținut scai de mine și nu m-a lăsat. Altfel, m-aș fi întors într-o relație de 7 ani cu un băiat pe care nu știu exact cât l-am iubit dar care m-a rănit înmiit. Dar tot la el m-aș fi întors. Să simt greul, să simt durerea, să plâng, să urlu, să mă sfâșii pe interior și nimeni să nu mă poată opri.
Dar Dumnezeu m-a iubit mult atunci! Dar nici n-a fost pe gratis. Tot ce avem, tot ce-am reușit împreună să facem, a fost cu un efort imens și cu frustrări o mie.
Cris nu știa limba, iar eu a trebuit să fiu baza. Să caut apartament de închiriat, să îl ajut să se adapteze, să îi caut birou, să îl încurajez când a deschis firme de IT, să îi fac interviurile, să cumpărăm casa, să rezolv canalizarea care refula în grădina vecinului, garajul care stătea să se dărâme, să o izolez complet, până la schimbarea completă a sistemului de încălzire prin pardosea. Dacă ceream ajutor, probabil primeam. Dar, nu ar fi fost același lucru. Căci trebuia să sufăr, să demonstrez că nu pot primi nimic ușor. Cine mai are casă la 26 de ani? Să-mi fie greu, să sufăr pentru fiecare reușită. Am stat în casa aia goală mulți ani. Aveam un pat și un dulap. Pentru fiecare scaun am muncit zeci de ore. Pentru fiecare perdea m-am chinuit.
Apoi, au venit copiii. Nici grețuri nu mi-am permis să am și nici pofte. Mergeam și-mi căram singură pepenii din piață însărcinată cu Andre, deoarece Cris nu era ”obișnuit” cu piețele noastre. Iar însărcinată cu Beti, îl duceam pe Andre în brațe la grădiniță cu tramvaiul. De ce nu-l ducea Cris? Aveam nevoie să sufăr. Ca să mă simt mamă devotată, bună și demnă.
Andre a fost un copil extrem de liniștit. Iar asta mă stresa. Nu știam ce să fac cu viața mea. Apoi, am început să muncesc de-acasă. Puteam să scriu, tocmai ce îmi începusem blogul, puteam să citesc, puteam să stau, pur și simplu. Eu m-am reapucat să muncesc. Și eram fericită în trauma mea.
Apoi, a venit Beti și ne-am mutat în Pantelimon. Mi-am schimbat serviciul și greul s-a multiplicat exponențial.
Am alergat după independență și am ales mereu calea cea grea.
Cris a obosit spunându-mi zilnic să fac doar ceea ce vreau eu. Și totuși, nu pot. E mereu o întâlnire pe care o confirm și aș putea să nu o fac, e un drum ratat, e un articol care nu e PERFECT și pentru care mai pierd 5 ore și tot nu e PERFECT, e vecina care poate conduce pe tocuri și eu nu, e vremea urâtă, e Beti care plânge, e mereu ceva care trebuie făcut de mine și numai de mine. Și dacă nu e, inventez eu unul.
E un greu continuu și asumat din oficiu. E un greu de care nu mă plâng, dar care mă omoară pe dinăuntru. Și nu-l mai vreau în viața mea.
Am 35 de ani și aleg cele mai anevoioase căi. Nu am știut ce vreau pentru mine, ce mă face fericită, am ales pentru a fi ceilalți fericiți și pentru a hrăni în mine nevoia de a fi văzută!
Am ajuns astfel la 35 de ani să vreau să scriu și să simt că-i prea târziu.
Soră-mea mi-ar dat iar exemplul lui Arghezi (care scrie primul volum de poezii la 47 ani). De aia o soră/ un frate e unul dintre cele mai bune lucruri pe care ți-l poate face un părinte cadou.
Vreau să aleg și eu calea cea ușoară. Am obosit.
Cum e să ai casă cu grădină și să nu fi stat nici măcar o dată pe terasă să-ți bei cafeaua? Cafeaua cea mai bună se bea în trafic, în mașină, pe fugă.
De ce nu mă pot opri și să respir. O dată, de două ori, de un milion de ori?
Să văd și eu, cum e?
Să spun NU.
Azi voi face mai puțin și sunt mulțumită de mine cu atât.
Să primesc fără să dau nimic în schimb.
Să mă simt suficientă!
Sursă foto: aici
Salut! Cred ca intelegi prea bine durerea celor din jur si ii ocrotesti prea mult, ai impresia ca daca ai cere ajutor, ai deranja, mai bine lasi omul linistit decat sa il pui sa te „serveasca”. Tot ce ai scris in acest articol este rezumat in numele blogului. Unei mame atat de devotate nu ii este usor sa stea pe tocuri! :) Numai bine si din cand in cand, un gram de timp doar pentru tine!
Multumesc tare mult! Mi se pare interesant cum ai identificat sensul numelui :)
Auzi? Se simte din text oboseala ta și revolta. Ieșim la o cafea sau ce vrei tu sa îți spun cum am făcut eu? Eu am 38 acum și pana acum 1 an eram identic, dar identic ca tine. Hotărâtă să salvez toată lumea, să mă autosabotez, etx. E mult de povestit. Ce spui? Mie îmi place de mor de tine și tare as vrea să fac ceva.
Mersi mult. Se simte că dau pe dinafară:)
Te abordez pe FB.
Te imbrățișez!
Alina mi-ar face placere sa vorbesc si eu cu tine sa stiu ce ai facut, sunt si eu in aceeasi situatie
Facem o ieșire în trei :)
Așa bine te înțeleg si ma si regăsesc in cuvintele tale! Exact la fel eram, dar venirea pe lume a copiilor m-a scos din ritmul acesta si mi-a dat șansa sa stau cu mine si sa ma vad, sa ma aud pe interior, sa ma întorc pe toate părțile si sa aleg o alta cale. Te imbratisez! Nu stiu ce sfat as putea sa-ți dau, pe mine m-au ajutat oamenii peste care am dat in jurul meu, acei oameni autentici si reali, nu maștile celor prefecți. Inconjoara-te de oameni buni, caută in interiorul tău, doar tu cu tine, așa cum ai scris articolul asta, si sigur o sa găsești acolo resurse. Dacă vrei putem povesti muuuult pe acest subiect. Dar un lucru e clar, esti o femeie puternica si extraordinara!
Mesajul tău e ca o gură plină, plină ochi de oxigen din ăla bun, din vârful muntelui.
Îți mulțumesc tare mult! Mi-ai luminat ziua!
Dina, ai 35 de ani. Tu te auzi? 35. Speranta de viata in zilele noastre este dincolo de 80. Tu ai citit articolul meu despre varsta de 40 de ani? Ai asa de mult timp in fața ta, timp pe care să îl trăiești așa cum îți dorești.
Eu uneori mă întreb cum reușiți să trăiți zi de zi în orașul ăla supra-aglomerat, citesc de multe ori la tine si simt că obosesc doar citind. Poate am eu ritm de provincial sau așa e felul meu mai domolit, dar am fost pusă în fața alegerii: Brăila sau București și am ales.
Cred ca spiritul asta de sacrificiu vine dintr-o tradiție a tuturor femeilor care au dus greul casei, care nu stiau ca se poate si altfel. Mie mi a ramas in minte cand ai scris despre schimbarea cauciucurilor de iarna, ca era responsabilitatea ta. Nu frate, de ce sa fie a ta? Pe bune? Sigur că poți și tu, dar de ce? Mai bine plătești pe cineva să o facă. Am reținut și argumentarea dar nu stă în picioare. Zău.
Ideea e ca in ritmul asta si fizic si psihic ajungi la o epuizare si atunci cine va mai face toate cate le faci? Așa avem senzația că suntem de neinlocuit, ca nimeni nu poate face ce facem noi. Aiurea. Si copiii si barbatul se descurca pana la urma cumva. Azi dimineata m am trezit cu spatele ințepenit și i am spus copilului mare să se descurce cu pregatirile ptr școală. S-a descurcat chiar să aibă grijă și de frate-su. Am unele dimineți de weekend in care pur si simplu mă fac că dorm, că nu aud nimic, și îi las pe toți să se descurce cum vor, pe soț să se ocupe de ei. Și până la urmă chiar adorm și mă trezesc și cu cafeaua la pat și cu micul dejun. Depinde de noi să mai lăsăm garda jos. Dacă ei ne știu tot timpul disponibile și puternice atunci o iau de bună și gata.
Si nici nu cred ca au nevoie de perfectiunea noastra, de casa lustruita si de mancarea aia mereu calda si aburinda pe masa. Am invatat in ultimii ani sa fiu comodă, să aleg căi ușoare, să iau taxi când simt că sunt prea obosită să mai aștept autobuzul, să iau familia si sa mancam la kaufland cand simt că n am energie sau chef de gătit (sau poate am chef de pictat si n am chef de gatit).
Perfectionismul asta a facut rau multor generatii de femei, am asa de multe exemple si toate cu rani si lupte si esecuri.
Cred ca cel mai bun exercitiu pe care il poti face este să privesti la tine, cea de peste 10 – 20 de ani, sa te vezi asa cum ai vrea sa fii si sa incepi sa te ”construiesti” inca de acum.
Si cine ti a zis ca e prea tarziu sa scrii o carte? Vai, cateodata imi vine sa va bat (ca nu esti singura care crede ca la 35 de ani e tarziu sa faca una sau alta). Eu fac 44 intr-o lună și tocmai mă apuc de scris cartea, m-am apucat de pictat si simt că mai am inca multe de facut. Sunt oameni care la 60 de ani se apuca de o facultate la care au visat toata viața si apoi mai au inca 30 de ani sa isi implineasca visele si profesia.
Chiar titlul pe care l-ai pus spune cat de mult esti ancorata in aceasta stare de greu. De ce TREBUIE sa fie totul greu? Dar cine a decis ca TREBUIE? Cine face alegerile in locul nostru? Cele mai multe sunt alegeri, nu trebuie. De niște ani încerc să evit cât pot cuvantul ăsta.
Scz ca m am intins dar sper sa iti fie macar un pic de folos.
Acum am 37, articolul e scris acum 2 ani.
Uneori e tare greu să te oprești. Intri într-un ritm alert, vrei să faci multe și când primești așa, o palmă peste ochi de la destin, te trezești că era mai bine să te relaxezi pe terasă.
Te îmbrățișez.
Dina, știi cât de tare ești?! Tu îți dai seama câte ai realizat până la vârsta ta? Mie mi se pare enorm pentru o viață întreagă! Da, poate nu sunt realizările alea pe care le-ai visat la 19 ani, atunci când ai venit în București. Le cunosc, m-am regăsit mult în ce ai spus. Și eu am venit cu gânduri mari, de aici și multe frustrări, la fel cu „dacă nu e greu, să îl simt, nu e bun”. Dar, hey, cred că avem nevoie de o recalibrare. Noi nu mai suntem cele de la 19 ani, habar nu aveam noi pe atunci ce înseamnă succesul și când să iți dai seama de ce vrei cu adevărat, când ești prins într-o cursă nebună?! Cred că este nevoie să ne schimbăm puțin și standardele.
Reperele noastre știi și tu care erau și cum ni le formaserăm. Uită-te la articolul acesta, cât ai crescut! Dacă mai faci o listă după încă 2 ani, cum ești?
Și dacă te ajută să te simțit mai bine, să știi că mie îmi vine să mă fac mică pe lângă tine, femeie! Câte ai reușit să realizezi! Și nu mă refer neapărat la ce ai făcut pentru tine personal, ci la ce ai făcut pentru cei care nu erau nici măcar din familia ta. Te îmbrățișez!
Te îmbrățișez cu mare, mare drag! Așa este, e o chestiune de schimbare de optică. Ai grijă de tine, sănătate! Mă gândesc la tine!