Doamnă învățătoare, pe mine de ce nu m-ați văzut?
Aseară, pe când am ieșit cu copiii în parc, m-am întâlnit cu una dintre bunele mele vecine.
– Abia ce-am mutat-o pe fii-mea la școala asta nouă și nu sunt deloc mulțumită de ea. Îmi pare rău acum că m-am stresat să o mut. Mai bine o lăsam aici.
– Dar care-i problema, o întreb eu curioasă, fix ca o mamă ce urmează să-i meargă copilul din toamnă la școală.
– Păi, mi se pare că ia FB prea simplu, că nu e destul de pregătită, că ar trebui să știe mai multe deja. La cea veche, stătea mereu cu cărțile de la școală în față, avea teme, se pregătea mai mult.
– Dar ei îi place aici, unde merge acum?
– Îi place foarte mult. Învățătoarea o îndrăgește, cred că de aia îi pune doar FB. Că prea e relaxată când merge la școală.
Mi-am amintit brusc de evenimentul de duminică la care am participat – ”Liber la educație sau educație la liber?”, organizat de Mozaic Media, la Hotel Sheraton. Găsiți mai multe informații aici.
Gaspar, primul vorbitor din cadrul conferinței, spune că una dintre diferențele majore dintre învățătorii minunați și învățătorii mai puțini minunați este aceea că primul educă prin conectarea cu elevul, pe când cel de-al doilea educă prin utilizarea fricii, respectiv prin amenințarea cu nota mică sau cu ”scoateți o foaie albă de hârtie”, prin utilizarea jignirilor și a țipătului.
Pe termen scurt, elevul care s-a conectat emoțional cu învățătorul va merge cu drag la școală, dar rezultatele vor apărea în timp și nu imediat, așa cum ne-ar plăcea nouă ca părinte și cum ne-am aștepta. Conexiunile neuronale puternice se fac în timp, pregătindu-se în primul rând, terenul emoțional, copilul să prindă încredere în el, să se simtă acceptat, iubit, iar apoi va învăța adunarea și scăderea, triunghiurile și medianele, formulele matematice și chimice. Exact ca un alpinist care prima dată lucrează la rezistența psihică, iar apoi cea fizică.
Elevul care are un învățător ”asupritor” va da rezultate pe termen scurt. Gaspar spune că rezultatele sunt bune, de obicei, dar emoțional copilul nu funcționează în echilibru. Acesta este elevul care are încrederea în sine scăzută, va învăța de frica notei, de frica părinților care îl vor pedepsi acasă, iar pe termen lung va dezvolta dependențe (alimentare, de ecrane electronice, de substanțe sau comportamente – să ajute pe toată lumea mai puțin pe el, pentru a fi văzut și apreciat – am scris despre asta aici), anxietate, relații sociale dezechilibrate, nu vor putea exprima idei din lipsă de conectare cu persoana din fața sa.
Experiența personală îmi confirmă ambele variante.
În perioada mea școlară, clasele I-IV, eu nu am fost văzută niciodată de doamna mea învățătoare. Îmi amintesc ca ieri, a cincea bancă de pe rândul din mijloc, rândul de la perete:
– Țarălungă!
Din reflex, m-am ridicat în picioare. Inima îmi tremura. Nici nu mai știam dacă știu sau nu lecția. La ce oră suntem? Îmi vine să plâng, dar nu pot, că mi-e rușine.
– Copii, tatăl ei este maistru instructor. Maiștrii instructori nu sunt cadre didactice, ei sunt cadre AUXILIARE! Cadrele didactice cum sunt învățătorii, profesorii au cursuri avansate, maiștrii instructori nu au! Apoi mi-a ordonat:
– Stai jos!
În momentul acela am murit pe loc și m-am îngropat în mii de metri sub pământ de rușine, de neputință, de a fi nedeamnă pentru toți ceilalți din jur. Am murit și împreună cu mine, eroul meu, tatăl meu.
În 4 ani din viața mea, în anii cei mai importanți în definirea personalității mele, am încercat să mă fac văzută. Am rugat-o pe mama să vorbească cu ”doamna” să mă înscrie la olimpiada de limbă română. Luasem notă de trecere la test și îmi doream nespus să mă vadă și pe mine. Pentru învățătoare nu eram demnă. Dar mama s-a rugat de ea și m-a înscris. Mi-a dat Eminescu. L-am iubit pe Eminescu. Și mi-au corectat alții lucrarea, și am trecut. Și-atunci, am fost văzută pentru prima dată. În clasa a III-a. De alți învățători decât de cine trebuia.
Dar, doamna nu m-a lăsat să particip mai departe. A considerat că nu merit nota și că o voi face de rușine. A recorectat și m-a picat. Și eu odată cu ea, cu lucrarea mea de trecere.
Atunci, s-a născut revolta. O uram pe învățătoare! Nu mai puteam s-o văd, simțeam că mi-a furat totul, viitorul, viața mea, tot ce visam s-a năruit din cauza ei! Nu mai puteam învăța, nu mai îmi plăcea, aș fi vrut să nu o dezamăgesc pe mama și se dădea în mine o luptă care mă obosea. Eram copilul mediocru, fără potențial! Și nu-mi doream decât să scap mai repede de școală. O dată pentru totdeauna. Și să plec singură, pe coclauri. În clasa a IV-a!
La 35 de ani nu reușesc să privesc (încă) omul în ochi. Priviți filmele pe care le fac pentru Școala Familiei. Ceea ce vedeți este o luptă interioară extrem de dură. Pentru că mi s-a dat feedback să privesc camera, iar eu dincolo de cameră o văd pe doamna învățătoare care mă pică la olimpiada de limbă română pentru că o fac de rușine. O văd pe diriginta dintr-a XII-a care îmi pune 4 la latină ca să simt frică neintrării în bacalaureat. Pentru că în ochii ei nu sunt DEMNĂ de liceul Vrânceanu și o fac de rușine!
(Apoi, la facultate m-am angajat din anul I ca să demonstrez că sunt demnă și să încep, fără să știu pe-atunci, lungul drum spre metastazarea traumei).
Despre cum a învățat Andre de la educatorul care nu țipă am vorbit aici.
Ca părinte care a avut mai mult noroc (ca mine) la școală, poate nu-ți dai seama cât e de importantă legătura emoțională cu elevul din bancă. Însă este fundamentală.
O relație bazată pe frică crestează traume pe care cu greu, cu foarte multă putere, energie, voință, durere, suferință mai pot fi vindecate. DACĂ mai pot fi vindecate!
Și nu e corect! Orice învățător are datoria să ofere ce-i mai bun din educație copilului, așa cum o mamă are datoria să-i ofere ce-i mai bun în familie.
Nu e corect ca cineva să-mi folosească copilul pe post de ”ascultător” al propriilor traume de adult.
Și învățătorul, ca orice altă persoană angajată este obligat să aibă o conduită morală și educațională pe care să o respecte.
Nu faceți rabat de la educația copilului. Acum poate fi nesemnificativ, dar un învățător nepregătit și nepotrivit îi poate schimba viața copilului pentru totdeauna.
Ca într-un accident de mașină. Poate te mai poți recupera, dar durerea rămâne pentru totdeauna în suflet, cicatrizată sau încă însângerată!