Weekendul trecut am avut curajul să ies din bula mea roz cu picățele și să mă duc la concert la Gașca Zurli.
Evit pe cât posibil aglomerația și copiii dezlănțuiți, dar spre surprinderea mea doar parcagiii și roțile mașinilor între trotuar și spațiul verde se agitau frenetic.
Realitatea mea tangentă cu realitatea mamelor perfecte
În realitatea din capul meu, oamenii care merg la Gașca Zurli sunt cei care înțeleg importanța pupicului de noapte bună, care se joacă cu copiii acasă, dansează ”am o căsuță mică” în sufragerie, care iau împreună micul dejun sau măcar cina, în fine, niște lucruri din astea mai ”sensibile”.
Așa mi-am imaginat și chiar mă simțeam bine în scenariul meu. Bașca am găsit loc de parcare destul de aproape, legal, fără să deranjez pe nimeni.
Atât mi se păreau lucrurile de simple și frumoase încât nici nu mai contau biletele luate alandala pe ultima sută de metri.
Ne-am găsit locurile cu ușurință, oamenii drăguți ne-au făcut spațiu să trecem, concertul a început fix la ora programată, Beti a dansat, ne-am jucat. Parcă prea frumos!
La finalul concertului, Beti deja obosită s-a apucat să plângă că vrea păpușa Zurli care aștepta cuminte mai ceva ca Năsturel din povestea omonimă. Diferența e că Lisa din Năsturel a înțeles că mama nu mai avea bani, pe când Beti era în altă paradigmă. Asta e din ciclul – viața bate filmul!
Am luat-o ușor în brațe încercând să o liniștesc.
Eșec total! Ea urla din toți plămânii de copil tânăr, neuronii mei începuseră să se zbată puternic în cap, urechile leșinaseră, iar pulsul îmi creștea cu putere.
Cu pași bine calculați și fața ei lipită de a mea, mă îndreptam spre mașină, rugându-mă să pot zbura.
– Vezi fetița aia, e mai mare decât tine și plânge. Vezi ce urâtă e? Bravo, Daria, tu ești mai mică și nu ai plâns deloc! se aude hotărât la un pas distanță în spatele meu.
Mi se oprește respirația pentru câteva momente. Respir greu. Beti începe și mai rău să plângă. Ne știe deja și Cartierul Obor.
Nu mă simt în stare să țin cursuri de parenting pe stradă. Și nici răbdarea nu e de partea mea. Măresc pasul. Glasul după mine.
– Vezi ce mare e și plânge, o vezi? Iar tu ești mai mică….Bravo, Daria!
Mă opresc brusc. Mă întorc. O privesc fix în ochi. Tâmplele îmi pulsează.
– Nu o ajutați deloc! spuse mama cu gândul că altora le-ar păsa de copilul meu.
– Ba da, că Dariei îi este frică când vede copii plângând.
Vedeți voi, dragi părinți de copii neplângăcioși
Copilul vostru nu va rămâne traumatizat pe viață dacă vede un altul plângând. Credeți-mă, am și eu un prototip acasă, pe nume Andre. Și el a fost mic, a fost și el înconjurat de copii plângăcioși, dar pe cuvântul meu de mamă că nu mi se pare că acum la 6 ani ai lui este afectat emoțional, în vreun fel anume. Ba mai mult, mi se pare în continuare că e un copil înțelegător, matur și plin de idei creative. O ia pe sora lui plângăcioasă în brațe, o pupă acolo unde doare și chiar caută soluții să îi rezolve nemulțumirea.
Plânsul e o reacție normală, precum saliva sau transpirația
Un copil care plânge e un copil care suferă. Poate de somn, de foame sau după o jucărie.
Iar indiferent care ar fi motivul, mai mult sau mai puțin justificat pentru noi, adulții cu creierul dezvoltat complet încă de la vârsta de 24 de ani, NICIODATĂ nu se ia în derâdere suferința acelui copil. Nu se înfundă cu o sticlă cu un dop de plută sau cu un capac, o oală care dă în foc.
Tocmai, se explică în cuvinte simple nevoia celuilalt de a plânge și importanța empatizării cu o persoană aflată în suferință. Dai deoparte capacul de la oală, dai focul mai mic și amesteci ușor. Parcă vorbiți aceeași limbă acum, nu-i așa?
Copiii au nevoie să fie ajutați să (își) înțeleagă emoțiile, chiar și pe cele negative cum ar fi durerea, furia sau nemulțumirea.
Toți avem nevoie să plângem și să ne acceptăm reciproc așa cum suntem!
Stă în puterea noastră să ne desprindem de etichete precum: băieții nu plâng, e rușine să plângi, copiii urâți plâng, să ne depășim nivelul și să ne educăm copiii în spiritul liber al acceptanței. Astfel de comentarii pot duce la încredere și stimă de sine scăzută.
Copilul care plânge nu e un zombie cu chip de om și suflet de balaur.
Copilul care plânge nu e sperietoarea din mijlocul câmpului cu flori.
Copilul care plânge nu e urât și nedorit de nimeni.
Altfel, mă aștept ca pe viitor, copiii care plâng să fie ținuți în casă, băgați în separeuri să nu care cumva să strice feng shui-ul copiilor perfecți care nu plâng niciodată și au păpuși Zurli cu o singură bătaie din picior.
Și mă mai aștept ca acești părinți perfecți care au copii perfecți care nu plâng niciodată, nu țipă, nu fac tantrumuri și nu deranjează, să fie viitorii adulți care nu vor duce niciodată lipsă de nimic. Pentru că altfel, trauma neîmplinirii va fi dureros de gestionat și drumul drept către depresie.
Maaaama, ce merita tanti asta o replica frumoasa:
– Beti, o vezi pe tanti ce mare e si cap sec are? Si tu esti asa de mica si mult mai isteata ca ea!
Câteodată, așa-mi vine să le zic vreo câteva și eu. Să-mi arunc și eu toată supărarea….
Amin! Am și eu un exemplar care plânge când îți e lumea mai dragă și, chiar dacă nu am fost niciodată ținta unor astfel de ramarci, tot am impresia că la un moment dat vom fi trimiși în exil! E poporul sensibil la plânsul copiilor, ce sa faci?Acum vreo doi ani mi-au trecut pe la urechi urmatoarele: dacă te deranjează plânsul unui copil, înseamnă că în interiorul tău încă ai un copil care nu a plâns suficient. Eheeee, câți nu umblam liberi pe stradă cu acești copii închiși în noi, copii care nu au plâns niciodată suficient pentru că altfel ar fi fost urâti și nedemni de apreciere?!?
Foarte interesantă explicația. Și foarte adevărată.
Scrii prea dezordonat. E greu de inteles unde se termina un subiect si unde incepe altul intr-o fraza de a ta. In rest, foarte educativ articolul.
Voi analiza. Mulțumesc de feedback.