Mama tuturor opționalelor a poposit la noi în casă
Când aveam și eu impresia că am intrat în normal cu viața de mamă cu doi copii la școală + grădiniță, mi-am lipit orarul pe frigider, mi-am făcut stoc de uniformă și check list în mașină: apă – da, ghiozdan – da, caiete – da, pijama – da, a venit uraganul opționalelor peste mine.
Karate, dans, engleză, engleză, engleză de trei ori și de trei feluri, șah, pictură, modelaj, pian, chitară, tenis, baschet, tenis de masă, fotbal, teatru, jocurile minții, dezvoltare personală, balet, gimnastică și câte altele.
Până să intre Andre la școală, carevasăzică, în toți anii lui de preșcolaritate nu se făcea nici un opțional la grădiniță. Și să mă ierte Dumnezeu dacă m-am gândit vreodată c-o să rămână fraiericiul de la bloc că n-a făcut engleză intensiv sau pian cu profesor în privat.
Acum, la școală, se impun maxim 3 opționale pe săptămână, nu mai mult de 1 pe zi. Eu am zis maxim 2. Că echilibrul între efortul cognitiv și fizic este crucial la această vârstă. Și-a ales fotbal cu șah, având un singur obiectiv comun:
– Să învăț să-l bat pe tati.
Nici nu știu dacă să râd sau să plâng. Că amândoi sunt copii și nici unul n-a învățat încă să piardă.
Cum, și nu face engleză?
După ce a trecut uraganul opționalelor și ne-am liniștit cu viețile noastre, a venit sora ei mai mare tsunami-ul limbii engleze.
La ședința cu părinții numai eu și cu vreo doi din altă țară care abia pricep 3 cuvinte în română, căscam ochii să pricepem care-i treaba cu engleza. Liste de așteptare, clase pe trei niveluri, termene limite de înscriere, teste de acceptare la curs, că nu intră oricine, așa cum vrea.
Că engleza asta, nu e ca toate limbile străine. Trebuie făcută intensiv, încă de la naștere, ca să asigure succesul copilului, viitorul și prestanța.
– Și cum, nu face engleză?
– Nu. Face fotbal și șah și e fericit.
– Nu știu ce să zic. Engleza-i baza.
Opționalul nu este opțional, este opțional obligatoriu
La Beti, grupa mijlocie, carevasăzică 3-4 ani, treaba e și mai complexă. Ai fi crezut că e mai simplu, că sunt mai mici, că e importantă joaca, acumularea de informații prin activități practice, mișcarea liberă și ieșitul la aer, în parc.
Or fi importante, dar ca engleza nu e.
– What is your name?
– Mine rame iz Beti, spune fii-mea mândră de ea.
– Eu vorbesc ingleș.
Nici nu știu ce să-i spun. Că vorbește bine când numai mă-sa o înțelege? Sau că mai are de învățat și s-o lovesc la corason?
A trebuit să mă apuc să-i explic eu cum se spune corect și să repet de 20 de ori, ca la ora de engleză de la grupa mijlocie, etapa de vârstă 3-4 ani:
– My – mai, repetă după mine, MAAAAIIII NNN NEEEEIIIIIMMMMMMM IIIIIIII SSSSSSSSSS IIIIIIIIS……
Ca să știe copilul engleză, că doar nu dau banii degeaba.
Deci, ai înscris-o pe Beti la engleză?
– Da, că eram singura care nu voia. Așa am descoperit că opționalul de engleză nu e opțional, este obligatoriu prin câștigul majorității.
