5 pași către un copil calm și echilibrat

Sunt convinsă că știți momentele acelea când ai făcut noapte albă din cauză că cel mic nu vrea să doarmă sau îi crește un dinte sau îi era prea cald cu pătura și prea frig fără, iar a doua zi ai vrea să-și vinzi un rinichi pentru 2 ore legate de somn, dar nu apuci că ai de făcut un mic dejun, să te joci de-a polițistul sau bătaie cu pernele, cafeaua a rămas demult pe masă, iar în timp ce cu o mână îți sprijini pleoapele și cu alta bați cărțile de Uno, în decor se aude vesel:

– Mamiii, mergem azi în parc?

Și mergi în parc, că na, asta fac mamele bune și cu conștiința împăcată, și primești complimentul:

– Da ce liniștit este copilul tău! Așa a fost mereu?

Iar tu speri că mai degrabă începi să auzi voci extraterestre decât să fie asta realitatea înconjurătoare.

Au trecut și la mine anii și cu copiii relativ mari, 8 și 10 ani, încă mai primesc astfel de păreri:

– Ce calmi sunt copiii tăi! sau

– Ce calmă ești tu cu copiii când se ceartă!

Iar dacă până acum mă enervau maxim astfel de opinii care mi se păreau complet injuste și ireale, astăzi, primesc aceste cuvinte ca pe niște complimente, mi se umple inima de bucurie și afirm cu încredere:

– Să știi că n-a fost mereu așa, dar asta e datorită anilor în care am lucrat cu ei pe dezvoltare emoțională, am vorbit ore în șir despre importanța relației dintre frați, am jucat și joc în continuare jocuri de echipă, am pus limite clare, dar mai ales, mai ales, am lucrat cu mine.

Așa că da, ceea ce se vede este rezultatul a multor ani de lucru cu mine. Și mai apoi, cu ei.

Ce am făcut concret ca astăzi să fie liniște la noi acasă

1. Răbdare. O să încep cu acest cuvânt minune care stă la baza dezvoltării unei relații sănătoase între noi și copii. Nu ai cum să vrei un copil care înțelege, care ascultă, care mănâncă și ce nu îi place estetic, care se îmbracă conform anotimpului de afară, care face liniște când tu vorbești dacă nu îl tratezi cu răbdare. Răbdare să îl asculți chiar dacă vorbește greu sau așa cum sunt copiii la început, vorbesc stâlcit și nu pricepem nimic. Răbdare să îi asculți opinia, chiar dacă ai impresia că nu contează sau că știi tu mai bine. Răbdare să facă pipi chiar dacă riști să pierzi avionul. Răbdare să mănânce chiar dacă aparent nu-i place, pentru că doar așa poate să descopere că-i place. Răbdare să-i asculți supărarea chiar dacă el este vinovat.

Eu nu mă consider un om răbdător, mai ales cu copiii când sunt mici. Am fost mereu pusă pe grabă, mi-am dorit să-mi crească copiii mai repede ca să pot vorbi cu ei ca și cu niște adulți, sunt tipul de om care vrea lucrurile rapid și bine. Așa că, da, a fost provocator să fiu răbdătoare acolo unde nu am nici măcar o sămânță de semănat. La început, am făcut lucrurile din simțul datoriei: mama trebuie să dea mâncare, să fie prezentă, iubitoare. Știm teoria. Dar astea nu treceau prin mine. Nu le simțeam așa cum este energia maternă la bază. Iar când copiii au început să facă crize, să mă provoace, intuiția mi-a spus atunci că nu e numai despre ce e bine să faci, ci și ce simți să faci.

Și am început să învăț răbdarea. Să stau cu mine ca să pot sta apoi, cu ei. Nu ai cum să fii prezent cu copiii dacă mintea ta este frustrată că n-ai apucat să-ți bei cafeaua.

Dovadă că azi, copiii mei știu că atunci când eu îmi beau cafeaua nimeni nu mă deranjează. Pentru că știu că apoi, voi fi prezentă cu ei.

Ceea ce mă duce la punctul 2.

2. Consecvență. Sau parolism. Când am spus că fac ceva, păi aia fac. Indiferent de vârsta copiilor, când am promis ceva, numai în cazul excepțiilor extraordinare suntem scuzați să nu ne ținem de cuvânt. Pentru că, din nou, nu e vorba despre copii, cât e vorba despre noi. Când am zis că facem ceva, mintea noastră deja s-a programat pentru acel lucru. În plus, ne ajută să ne organizăm ziua sau agenda. Când schimbăm, înseamnă că ori nu ne prioritizăm corect responsabilitățile, ori ne lipsește organizarea cu totul. Și atunci, nu ai cum să aștepți de la un copil să urmeze un program sănătos de mâncare, somn, ecrane, parc, etc dacă eu, ca părinte, nu sunt organizat în propriul meu program.

Aici, eu am numai buline roșii. Că dacă e să mă reprezinte ceva, asta este consecvența. Și mi-a adus numai beneficii în relație cu copiii pentru că astăzi, în continuare, au un program organizat de masă, somn, treburi în casă, stat cu ei singuri, în cameră care mă ajută și îi ajută să fie într-un echilibru mental. Ceea ce mă duce la punctul 3.

3. Acceptare. Strâns legată de gestionarea crizelor. Cu un copil care a plâns până la 4 ani în fiecare noapte și până la 6 în fiecare zi când am dus-o la grădiniță și la școală, cred că pot fi lejer propusă pentru trofeul ”mama cu creierii făcuți pilaf”. Eu chiar nu am avut de ales decât să învăț să gestionez crize, altfel, am simțit de multe ori că-mi pierd mințile. Evident, crizele pot avea la bază multe motive. Doar că ceea ce nu se vede, dinclo de urlete și lacrimi, e că aceste motive sunt puternic legate de părinți și nicicum de copii. Când am acceptat că nu merge nici cu urlete, nici cu delăsare și că trebuie să găsesc un echilibru în mine ca apoi să-l transmit și lor, s-a făcut pace la mine în minte. Și în suflet.

Concret, am început să analizez fiecare criză în parte. Acuma știu că datorită programului bine format de la punctul 2, orice iese din confort creează o stare de disconfort, desigur. Unul dintre copii o gestionează fără probleme, ba din contră, se bucură de schimbare, celălalt începe brusc să plângă. De unde toți anii de plâns de la grădiniță și școală. Am învățat, astfel, să accept că unii copiii sunt mai sensibili, că au nevoie de suport emoțional (suport pe care eu nu l-am primit când eram copil și care m-a provocat acum să-l ofer copilului meu pentru că nu știam cum), de foarte mult suport emoțional, au nevoie să înțeleagă că experiențe noi aduc prieteni noi și bucurii și împliniri, că este absolut în regulă să ne sperie necunoscutul (atenție, necunoscut retrăit în fiecare zi la fel până la crearea unei obișnuințe) și că mama este mereu alături.

Sunt crize legate de refuzul de a mânca, de a închide ecranele, de a se îmbrăca, de a merge undeva și în toate aceste situații este nevoie, în primul rând, să le acceptăm cu răbdare și deschidere și nu să ne înfuriem pentru că altfel, nu vedem că în spatele fiecărei crize stă de obicei, o formă de teamă. Teama de necunoscut care este o frică ancestrală cu care ne naștem și cu care murim. Practic, e frica de moarte. De transformare, de necunoscut.

Dacă un copil nu vrea să închidă ecranele înseamnă că nu știe altceva. Nu știe ce să facă, cum să facă, cum să se simtă bine, împlinit. E nevoie să-l ajutați! Copiii mei mă ajută în casă și se bucură tare mult că îmi sunt utili. Acum fac clătite și li se par că sunt cele mai bune. Au început să își creeze jocuri cu povești incluse, asta după ce au avut 4 ore de făcut orice prin casă, dar fără ecrane.

Dacă nu vrea să mănânce, este extrem de important să analizați motivul. Ori mănâncă între mese și atunci nu îi este foame, ori nu mănâncă că nu vrea și atunci e nevoie să vedeți care este motivul real. Și vă spun eu, un copil care a avut mereu probleme cu mâncarea. Pentru mine, a nu mânca reprezenta la nivel inconștient un mod de autoabuz atunci când părinții mei se certau. Ei se certau, eu nu mâncam. Și astăzi, duc cu mine această problemă.

Aplicați teama de necunoscut în fiecare criză a copilului și vedeți ce vă spune. O să fiți surprinși de câtă deschidere și înțelegere veți găsi.

Scopul nu e să evitați crizele, ci să le acceptați, să le gestionați ca apoi, să treceți dincolo de ele, învingători.

Cu alte cuvinte, bucurați-vă de crize!

4. Încredere. Unul dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le cunosc. Copiii mei au încredere în mine, așa cum am și eu în ei! Este cea mai mare împlinire a mea. A fost un lucru pe care eu am mizat foarte mult și de fiecare dată când mi-au încălcat încrederea chiar am fost supărată. Am exersat ani de zile cum se simte cineva care are încredere în tine și tu greșești. Am luat concret situații de zi cu zi și le-am discutat împreună.

Când Andre era în clasa I, de exemplu, a mințit cu privire la ora de fotbal. Pleca mai devreme din clasă, nu-și făcea temele, numai ca să se joace mai mult. În anul acela, când a împlinit 7 ani nu a avut zi de naștere, a primit doar cadou. Nu a fost ca o pedeapsă, ci o urmare a unei acțiuni extrem de grave care se putea transforma într-o dramă. Putea să aibă un accident și nimeni să știe de el, putea să se piardă. A fost o încălcare gravă a încrederii noastre în el.

Astăzi, la 10 ani, știe că ne poate spune orice. Are zile când sare peste masa de la cantină ca să prindă poartă de fotbal liberă în curtea școlii. Iar eu îl întreb mereu dacă a mâncat pentru că este important să se țină de programul de masă. Îmi spune:

– Știi, acum 2 zile am sărit peste masă că am vrut să prind poartă liberă!

– De ce nu mi-ai zis de prima dată?

– Mi-a fost rușine!

Și atunci știu că am făcut o treabă bună.

Toți copiii greșesc. Toți adulții greșesc. Uneori, nici nu e cazul să mai spunem ce s-a petrecut. Important e să simțim că am greșit, rușinea ca să nu mai facem data viitoare.

Când le zic la copii:

– Acum închideți ecranele!

Ei le închid, nu pentru că îi ameninț (lucru de neconceput la mine), ci pentru că eu, mama lor știe mai bine că acum e timpul de o pauză. Au încrere în autoritatea mea că nu le vreau niciodată răul, chiar dacă așa pare uneori, ci binele pe termen lung.

5. Limite clare. Mai peste tot auzim de a pune limite clare și ferme copiilor. Ceea ce cred că lipsește din ce în ce mai mult în zilele noastre. Și multă lume întreabă: ce sunt alea limite clare?

Pentru mine, a pune limite clare a venit la pachet cu autoritatea parentală. Mult timp eu am fost într-o relație greșită cu copiii: ei erau părinții, iar eu, copilul. Ei cereau, eu le dădeam. Ei voiau, eu acceptam. Ei țipau, eu mă speriam.

Până când am simțit că pierd cu totul controlul sau, mai degrabă, intrasem într-o luptă interioară între ce e corect pentru mine, ca părinte și pentru ei, copiii încât îmi pierdusem cu totul claritatea.

Era haos peste tot iar mie îmi venea să fug de-acasă!

Atunci am înțeles și am lucrat cu mine pe rolul de părinte. Eu sunt mama, eu decid ce e bine chiar dacă uneori copilul nu e fericit. Asta înseamnă maturitate emoțională: să știi ce e bine și să faci ce știi și ce simți că e bine. Asumat.

Asta a reglat și relația dintre copii care și ea suferea din cauza nesiguranței mele.

Uneori, cel mare o făcea pe părintele și toată lumea trebuia să facă ca el, alteori, cea mică voia să fie șefa și se certau pe atribuții. Iar eu eram spectator.

Până când am început să le spun în mijlocul crizei: cine este mama? În realitate, îmi spuneam mie în primă fază și apoi, lor.

– Tu ești! răspundeau ei.

– Atunci, voi trebuie să ascultați de mine.

– Nu tot timpul, spuneau ei.

– Eu am să vă ascult opiniile și decid eu cum e mai bine pentru toată lumea. Pentru că mama vrea binele copiilor ei, întotdeauna. Să aveți încredere și niciodată să nu vă îndoiți!

Cel ami mult m-a ajutat să mă întreb ”cine e mama?” în crizele celei mici, care-mi apasă cel mai grav butoanele. Dacă până atunci intenția era să fac ca ea numai să tacă, după o perioadă de ”cine e mama?”, mi-am asumat rolul în viața mea de părinte și cu multă răbdare și acceptare am învățat s-o iau cu drag în brațe, să o liniștesc, să fiu prezentă și în conexiune cu ea, să dezvolt o relație pe care nu credeam că o voi avea vreodată în viața asta. Cu mine, și apoi, cu ea.

Iar la final, în clo de concluzie, simt să vă mai spun ceva. Știu că se mizează mult pe folosirea de cuvinte magice în relație cu copiii ” te iubesc, iartă-mă” și le confirm cu toată puterea.

Însă, când o faceți, făceți-o cu inima deschisă, nu doar așa, că dă bine în fața copilului.

Când spuneți te iubesc, stați cu copilul câteva secunde, minute, priviți-l în ochi și bucurați-vă de clipele alea.

Când îi spuneți ”iartă-mă”, simțiți părerea de rău în inimă, că numai așa o să vă creadă și la rândul lui, o să vă ceară scuze când va fi cazul.

Copilul meu cel mic îmi spune ”te iubesc” de foarte multe ori pe zi. Și de fiecare dată, vine și mă în brațe pentru câteva secunde.

Este cea mai importantă lecție a mea!

Când spui, simte cu totul! Și fă cu inima deschisă!

 

Sursa foto

By Published On: 11/08/2022Categories: Jurnal de părinte, Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment