Cum scoți superglue-ul de pe mâini?

Nu am fost niciodată pricepută la activități de tipul ”ce pot face, două mâini dibace”.

Oh no, clar nu pentru mine. Când într-a doua, abia începusem să mă prind și eu cum stătea treaba cu punctul în cruce, s-a terminat semestrul. Ce dezamăgire! De împletit și croșetat nici să nu-mi amintiți. Nu am înțeles niciodată cum poți mișca ritmic două andrele, să dispară miraculos niște lână și să apară gata un pulover.

M-a salvat clar ciocolata de casă și crema de zahăr ars la care am fost cea mai bună. Iar astăzi, orezul bucătărit în toate felurile este specialitatea mea.

Erau bune și orele acelea de lucru manual de la școală. Cel puțin îți dădeai seama care-ți erau șansele de reușită ca bucătăreasă sau croitoreasă.

În ziua în care m-am întors din concediul în doi din Grecia, trona pe masa mea de bucătărie o ditamai cutioanță roșie cu un porc pe ea.

Recunosc că m-a câștigat pe loc acel ”Dacă spargi, poți să repari!”

De-ar știi Loclite câte farfurii, castroane, pahare plus un porc pușculiță a spart Beti până astăzi, cred că-mi trimitea un vagon de lipici.

Acuma, spuneți drept – ce mamă nu a lipit în viața ei o roată la un camion care mergea strâmb, sau o roată la un căruț în care își plimbă prințesa casei păpușa preferată, sau o mână la un ursuleț, rama la un joc de lemn, elicea la un avion, remorca la o mașină, piciorul scaunului de la pian, suportul de la tobă. Ultima ”lipiceală” a fost o kendama.

Deci, cel puțin în cazul meu, brațul de lipiciuri primite în cutie a fost mană cerească. Am mai donat o parte dintre ele. Exact cum spuneam, mamă să fii și să nu ai nevoie să lipești ceva prin casă.

Partea interesantă, însă, abia de acum începe.

Că dincolo de lipiciuri și o pușculiță roz numai bună de spart și reparat, am mai găsit și un fel de ”oră” de lucru manual reloaded: o vază pe care trebuia să lipim cu lipiciul din dotare niște piese de mozaic pe care le puteam picta ulterior, după bunul plac.

După trei zile în care m-au întrebat copiii într-una, și mai ales seara când aveam bateriile complet descărcate, când lipim, când lipim, mi-am luat inima-n dinți și am pregătit terenul.

Știți care este teama cea mai mare la treaba cu lipitul, nu?

Să nu-ți lipești degetele și să nu mai iasă pojghița albă vreo câteva zile la rând. Să pui mâna pe pâine și să nu simți nimic. Să dezvolți un tic de a-ți freca mereu degetele.

Ei bine, ascultați aici ce am putut face eu.

I-am pus pe cei doi copii cu lipiciul în mână – am folosit Loctite Super Attak Universal, rezistent la apă – le-am dat vaza și mozaicul și i-am lăsat să lipească după bunul lac.

Cred că puteți să vă imaginați cam cum arătam după ce am finalizat. Aveam toți mâinile ca rățuștele de pe lac. Ne puteam mișca doar degetul mare.

Lui Andre nu i-a plăcut deloc senzația. Beti o adora. Inițial, am adus borcanul de acetonă să ne ștergem. Nici un rezultat. Apoi, am citit eticheta. Atât de simplu!

Multă apă și săpun.

Să ridice mâna sus cine știa că superglue-ul se duce cu multă apă și săpun.

Ceea ce părea un stres să scoți de pe mâini s-a demonstrat că e mai simplu decât aș fi crezut.

În altă ordine de idei, dacă v-a plăcut ce-au putut face cele 6 mâini dibace și vreți să scăpați și voi de teama superglue-ului de pe degete, aveți decât să încercați.