Cum e corect: soțul ajută sau face pur și simplu?
Ani de zile m-a urmărit povestea asta cu soțul care nu ajută la treburile casei, ci le face pentru că și casa e parte din responsabilitatea lui așa cum e și jobul, fotbalul sau mașina.
Sigur ați auzit de femei care spuneau că au fost ajutate de soții lor la curățenie sau cu dusul copiilor la școală, și femei care le corectau, spunându-le că soțul nu ajută, ca și cum nu e treaba lui casa și copiii, dar de data asta a făcut o excepție. Ci, din contră, soțul face curățenie și duce copiii la școală ori de câte ori este posibil.
Mult timp mi s-a părut o chestiune doar de nuanță. Că face că a avut timp sau că i-am cerut eu ajutorul, nu e tot aia? M-am întrebat eu, soția în rol de a fi ajutată de soț și nu de soție al cărei soț face.
De câte ori plecam la evenimentele mele cu mame sau întâlniri cu fetele în oraș, cădea în responsabilitatea soțului meu să le facă de mâncare copiilor.
Și atunci, era corect să spun că mă ajută sau nu?
De câte ori îl trimiteam la cumpărături pentru casă, mă ajuta sau nu?
Sau când îi spuneam să dea cu aspiratorul? Sau să strângă masa?
Mult timp pe mine m-a ajutat.
Iar eu eram atât de asumată în povestea că tot ceea ce ține de casă și copii se scrie în ritmul meu, încât eu eram șefa supremă, iar soțul meu, asistentul. Totul trebuia să se învârtă în jurul ceasului reglat de mine.
Deci, pentru mine, în contextul vieții mele, soțul meu mă ajuta. Iar eu nu aveam nici o problemă cu asta.
Până când am avut.
Și când am început să am? Când contextul vieții mele și nu al altcuiva s-a schimbat.
De aceea o spun mereu și repet la nesfârșit că dacă aș fi să schimb ceva în lumea asta mare, aș face pe de o parte, oamenii să nu mai declare adevăruri universale care se aplică numai în bucățica lor de viață, și pe de altă parte, oamenii să nu mai aplice din oficiu, în viețile lor, adevărurile valabile din bucățelele de viață ale altora.
Haideți să le procesăm, să le trecem prin filtrul gândirii noastre și apoi să vedem dacă se aplică sau nu la ceea ce ne dorim și ceea ce este potrivit contextului nostru!
Pe mine, ani de zile soțul meu nu m-a ajutat la făcut mâncare. Nu că nu făcea, nu mă ajuta! Că venea târziu acasă, că decât să mâncăm la 10 seara, preferam să fac eu mai devreme, îmi plăcea să experimentez tot felul de rețete, îmi era drag și în continuare îmi este să-mi văd familia reunită la masă, țin foarte mult la calitatea mâncării, seara prefer mese ușoare și faptul că le găteam eu îmi dă dădea senzația de control asupra sănătății noastre.
Putea să vină la mine Dumnezeu cu toți apostolii să-mi spună că e bine ca să mai facă și soțul mâncare, eu eram pe traiectoria mea și nu mă scotea nimeni de acolo. Că doar nu degeaba sunt capricorn. Perseverență, muncă, obiectiv atins.
Când a venit însă ziua, să-i spunem ziua Z, dar a fost oricare zi din calendar când la mine în cap s-a produs schimbarea, i-am zis soțului meu:
– Nu știu exact ce s-a petrecut cu mine, dar eu mâncare zilnic nu mai vreau să fac. O să faci tu, dacă vrei, comandăm, mai fac eu 2-3 zile și cam atât.
Știți ce s-a întâmplat, da?
Magie.
De unde credeam eu că fără mine moare lumea de foame, soțul meu a început să vină mai devreme acasă, să descopere plăcerea de a găti, face niște rețete absolut minunate, copiilor le place de nu mai pot, uneori mai fac și eu că mi se face dor, alteori comandăm și uite așa, soțul meu nu mă mai ajută în bucătărie, face, poate uneori, mai mult decât mine.
Vinerea trecută a trebuit să plec seara de-acasă pentru o întâlnire și l-am sunat să mă organizez să ia copiii de la școală, ceea ce nici asta nu făceqa pe vremea când ”mă ajuta”. Și îi dădeam indicații despre cât termină unul orele și celălalt, iar la final îi spun:
– Trebuie să faci și ceva de mâncare că e frigiderul gol.
Iar el îmi spune:
– Asta am înțeles demult, zi-mi dacă mănânci cu noi sau în oraș.
Atunci a fost momentul când am înțeles că am trecut la nivelul următor în relația cu MINE.
Când mă simt femeia iubită, mama apreciată, copilul acceptat.
OMUL ASUMAT.
Sunt mai bine acum decât atunci? NU.
Și atunci când soțul mă ajuta și acum când soțul face sunt la fel de bine. Pentru că eram asumată în rolul meu aici și acum.
Așa am știut eu atunci să-mi fie bine. Iar când am simțit că nu mai îmi este m-am dus să-mi caut starea de bine pierdută. Și am găsit-o tot în familie, în omul care a zis:
– Dacă tu ai făcut până acum, o să fac și eu de acum încolo.
Căci până la urmă, nu e despre cine face mai mult sau mai puțin, cine ajută sau cine face pur și simplu.
Este numai și numai despre starea de bine cu mine. Cu noi înșine.
Indiferent de viețile și adevărurile altora.
Superb articol!