Copiii care nu vor acum e pentru că vor să exceleze mai târziu
Primesc email de la școala copilului celui mare, în clasa a V-a, că se poate înscrie la olimpiada de matematică, el fiind un mare fan al acestei discipline.
Și-l întreb:
– Andre, vrei să te înscriu la olimpiadă?
Stă puțin pe gânduri, iar apoi, răspunde:
– Nu. Mă duc la anul.
Ei, și pentru mine, dragilor, acesta a fost momentul când eu a trebuit să fac un pas în spate și să proces toate cele studiate până acum la nivel de informație genetică.
Că eu voiam să îl înscriu de ieri. Că știu că poate, că știu că-i place, că știu că e o experiență din care poate învăța o mulțime de lucruri.
Pe de altă parte, știu că el este temător, nesigur, are în harta nașterii cheia tuturor fricilor ancestrale, adică, inconștient îi este teamă de moarte, de foame, de eșec, chiar dacă ele aplicate în contextul actual nu se pot produce cu ușurință. Trăim vremuri din cele mai sigure, nu ca bunicii noștri care erau predispuși aproape mereu la a nu avea ce pune pe masă.
Este și fratele mai mare, băiat, având tendința în prima parte a vieții să ia rolul tatălui, respectiv al soțului, dacă acesta nu a fost foarte prezent în familie. Și, inconștient, se pot prelua responsabilități care nu îi aparțin. Am mai povestit despre asta în articolul pe Human Design și gestionarea stresului la copii.
Pare mult, dar la mine a devenit automatism, cunosc hărțile celor din viața mea destul de bine și mi-am dezvoltat această maniera de analiză a tipologiilor, tocmai pentru a dezvolta relații sănătoase în jurul meu.
Revenind la olimpiada de matematică, am avut nevoie să mă întorc puțin la mine ca să-mi dau seama cât e nesiguranța lui și cât dorința mea de a-l împinge dincolo de limite.
Și pentru că una dintre lecțiile de bază în toată viața mea este: easy is right, l-am întrebat direct pe el:
– De ce nu vrei să participi anul acesta?
Iar el a răspuns fără să mai stea pe gânduri:
– Pentru că am ajuns la niște lecții pe care încă nu le știu foarte bine, am vorbit cu doamna profesoară și mai trebuie să lucrez, de aceea nu mă simt suficient de pregătit. O să merg la anul.
Iar, atunci, s-a făcut lumină la mine în cap și mi-a venit brusc în mine, zicala: alegeți înțelept luptele!
L-am luat în brațe să-i arăt cât de mult contează să fie conștient de propriile lui limite, dar m-am luat și pe mine în brațe pentru că am avut curajul să văd în copiii mei mai departe de niște comportamente etichetate de societate ca fiind într-un fel sau altul.
Mi-am ascultat intuiția! Am avut încredere în ceea ce simt și nu m-am uitat în gura nimănui!
Fiecare copil e un copil unic. Nu exista nici unul la fel. Nici unul.
Sunt copii care au nevoie să ia decizii în timp. Au nevoie de răbdare și timp ca să știe ce e mai bine pentru ei de făcut. Dacă acești copii au părinți care iau decizii din impulsul fizic (așa cum sunt eu, de exemplu, simt în corp, instant ce trebuie să fac) fără să aibă o claritate asupra tipologiilor și diferențelor dintre oameni, acești copii vor fi forțați de către părinți să facă lucruri împotriva naturii lor.
Pe de altă parte, dacă sunt copii care iau decizii din impulsul fizic, așa cum e Andre, în cazul nostru, iar părinții sunt cei care iau decizii din zona emoțională care cere timp pentru a fi auzită, acești părinți vor dezvolta temeri asupra copiilor care vor părea că nu au discernământ în ceea ce vor să facă.
Este foarte greu pentru cineva care ia decizii din zona emoțională să îi înțeleagă pe cei care iau decizii din impulsul fizic. Este povestea frustrantă a vieții mele! Care a trebuit să explic mereu de ce vreau într-un fel, iar eu și astăzi nu pot spune decât:
– Așa simt!
Eu nu pot explica altfel, este dincolo de mine. Doar că eu am 40 ani.
Pentru un copil e foarte greu de explicat că el așa simte în fața unor părinți care simt diferit și în timp.
Iar riscul este că-și pierd încrederea unul în celălalt. Copilul începe să se ascundă și tot va face ceea ce corpul îi dictează, pentru că nu se poate opri, iar părinții vor crede că e ceva complet greșit cu copilul lor.
Sau invers.
Când, de fapt, nimeni nu are probleme. Suntem toți normali! Avem doar nevoie să fim înțeleși.
În concluzie, vreau să vă spun atât: aveți încredere în instinctul vostru părintesc, dar și în copiii voștri. Ascultați-i cu atenție, priviți-i cu atenție, sunt perfecți așa cum sunt! Acceptați-i cum sunt, acceptați că pot fi diferiți de noi, iar asta este foarte bine. Acolo stă esența lor divină!
Acceptați-le ritmul, alegerile, dar fiți mereu prezenți în viața lor!
Cred că acesta este lucrul cel mai de preț.
Să fiți acolo prezenți, unde a fi prezent nu înseamnă neapărat fizic, dar mai ales, conștient prezent în fluxul vieții. Al vostru și al copiilor voștri.
Iar dacă simțiți că ceva nu e cum ar trebui să fie, vă stresează, vă creează anxietate, acolo e semn că trebuie să lucrați.
Iar ceea ce nu lucrați acum, vor lucra ei, mai târziu. De asta să fiți convinși! Dar nici asta nu trebuie să vă sperie. Unde nu putem noi, cu sigranță, vor putea ei, mai târziu. Și asta face parte tot din fluxul vieții.
PS Și dacă tot vorbesc de a simți, simt că mă veți întreba cum se fac astfel de hărți. Scrieți-mi în privat si vorbim acolo pe larg.