Ziua în care mama a stat cu copiii acasă

De mult nu am mai fost atât de obosită ca azi. Mă dor picioarele îngrozitor, mâinile din încheieturi, ochii mi se închid fără să vreau, parcă mi-ar fi și foame dar bucătăria pare acum pe alt continent, vorbesc în dodii și am reușit să scriu 3 rânduri în 15 minute.

Încă aud voci strigându-mă, telefonul care sună în derivă rămâne fără răspuns și mă cuprinde o groază soră cu disperarea la gândul tuturor lucrurilor lăsate pe planul doi.

Și-mi este atât de somn, dar atât de somn că nici nu pot dormi. Și foame. Dar cine mai apucă să mănânce cu doi copii acasă? Mi-e teamă că în timp ce eu o să înfulec mai ceva ca lupul din poveste un pachet de Lotto cu brânză, preferații mei, o înghețată sau o să dau din nou iama în bomboanele M&M cineva, în spatele meu o să mă întrebe:

– Se fasi, mami? Veau si eu….

Dar nu mai bine stau potolită și fac foamea?

Viața de zi cu zi

Azi am stat cu copiii acasă. Dacă munceam la sapă, nu cred ca ma simțeam așa stoarsă.

Trezită de la 7.30 cu apelativul în veci câștigat „mami” strigat pe două voci, André, sare pe burțile noastre:

– Mami, mami, mami, parcă ești o trambulină!

În schimb, Beti ne trezește în stilul personal, țipând ca o soprană pe acutele cele mai înalte în camera de lângă:

– Maaaaaaaaamiiiiiiiiiiii, maaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiii, gataaaaaaaaaaaaaaa!

Adică, să binevoiesc să mă ridic, s-o iau în brațe și să îmi intru în rolul de personal assistant, urmărind conștiincios degețelul impetuos: să îi pun pastă pe periuță, să îi ofer prosopul de mâini, să o îmbrac exact cu ce-mi arată ea.

Andre se îmbracă singur ca să câștige trofeul, nu știu de unde, nu știu care, exista însă un trofeu pe care el îl câștigă când se îmbracă singur. Eu nu pot decât să mă bucur.

Și ziua abia a început

O dată coborâți la masă, ai zice că partea grea a trecut, oricum să tot fii trecut vreo 45 de minute. Da de unde…

– Mami, veau sereale, din alea cu miele.

– Nu mai avem de 2 săptămâni și oricum nu-ți plăceau.

– Ba da, îmi plac, veau din alea.

– Nu mai avem.

– Dacă nu îmi dai sereale cu miele eu nu mă mai joc cu tine.

Bea e deja la al doilea castron, cu André încă mai negociez. Cafeaua mea se răcește.

E abia 9. Dimineața.

Îmi torn un pahar cu apă, în timp ce toată SETEA pământului apare de undeva de niciunde și se înfige fix în copiii mei:

– Apăăăăăăăă, veau apăăăăăăăă se aude, din nou, pe două voci.

Mă opresc din orice aș face și le pun apă copiilor. Unul bea fericit, celălalt îl varsă pe masă supărat de modelul paharului. Mie îmi vine să ling apa de pe fața de masă de sete, dar mi se urlă continuu:

– Apăăăăăăăăăăăăă!

După ce servesc apa așa cum se dorește, umplu iar castroanele cu cereale și lapte și mă îndrept înfipt spre paharul meu cu apă. Îl pun repede la gură ca un om nebun în deșert și îl beau fără să respir. Aproape în extaz și cu simțurile readuse la viață o zăresc pe Bea făcând schema de pe Titanic, cățărată însă pe marginea scaunului. 1 an și 8 luni.

Activități libere

9 și 20 – începe distracția: mâncăm plastilină, dansăm, desenăm covorul, parchetul și ne facem tatuaje, luăm cereale și le semănăm pe canapea, sfărâmăm biscuiți peste și punem niște lapte. Apoi, ne suim călare pe mami ca să avem vedere mai bună la cum se spală canapeaua. Și reluăm. Iar când sună un client important, urlăm cât mai tare să se prindă ăla că suntem la spitalul de nebuni. Iar când mami fuge în baie sa vorbească cu clientul care oricum bănuiește că a sunat la spitalul nebuni, dăm cu pumnii în ușă ca sa nu mai existe dubii.

Apoi începe jocul de strategie – André îi oferă o carte lui Beatriz, prințesa moare de dragul lui. André profită și îi fură păpușa, Bea își dă seama și îi șterge o palmă. André se apăra cu un pumn, Beti îi dă un șut, André plânge și caută ajutor la mami, Beatriz vrea si ea. Mami îi ia în brațe pe amândoi, primind pumnii și picioarele de la cearta încă neterminată.

E ora 12. Iar eu am băut un pahar cu apă. Beti merge la nani și doarme vreo 3 ore. Paradis. Nici nu știu ce să fac cu atâta timp, să dorm, să mănânc, să scriu e-mailuri. André încearcă sa adoarmă, nu prea ii iese.

La 4 începe distracția, partea a doua. Eu nu am făcut mai nimic în cele 3 ore de liniște. Dacă mă culc, sună telefonul. Dacă scriu e-mailuri, îmi obosesc creierul și mai tare. Stau așa, ca psihopata, cum spunea un banc mai vechi. (Era un domn într-o cafenea, fără telefon, fără tabletă, stătea așa, ca psihopatul).

Până seara, fac iar ca un câine, ca bau bau, ne tragem cu pătura, ne batem cu pernele, facem terapie de pupi, ne jucam de-a salonul de masaj, fac mâncare cu Beti în brațe, baie și somn.

Sunt strigată de alte catralioane de ori:

– Mami, apă, mami, pipi, mami, stai aici, mami, mami, mami….

Noapte bună

Imi fac un ceai de valeriană, strâng jucăriile, pun hainele murdare la spălat, strâng hainele uscate, pun vasele la spălat, mătur și după alte 2 ore termin și eu.

E 11. Noaptea. Sunt teleghidată. Nu am ceapă ca să fac mâine mâncare. La 7 trebuie să ajung cu copiii la medic. Trebuie să trimit urgent un email.

Noapte bună.