Vaca, porcul și cățelul sunt animale sau copii?
Eu când eram copil îmi doream să am o vacă adevărată. Locuiam la etajul 4 și de-asupra se construise un pod, la care noi aveam acces. Visam să am o văcuță, cu nasul umed și ochii mari, blânzi, căreia să-i fac un culcuș în pod. Să trag un furtun, iar eu să stau în pat, în camera mea și să beau lapte direct de la țâța ei. Să fie albă cu pete maro. Și s-o cheme Blânzica.
În weekend, mă îndreptam cu o prietenă spre un loc unde să putem sta la o cafea. Ploua afară, așa că mergeam repede să ne adăpostim. Era sâmbătă, iar străzile erau pustii. Doar Teatrul Țăndărică din dreptul căruia veneam era plin de părinți și copii. O familie cu două fetițe alergau de zor înspre mulțimea gălăgioasă.
– Ioana, ești o vacă!
se aude în liniștea străzii, glasul mamei supărat. Uite, ce m-ai stropit!
Fetițele brusc se opresc din a mai sări în bălți.
Nu știu dacă ea, mama, fusese vreodată vacă sau doar copilul ei atinsese nivelul de regn animal.
Și nu știu nici cum e să fii vacă, pentru că eu am fost mereu copil, fetiță, iubită, mami, soție. Dar niciodată vacă.
Dar știu sigur, SIGUR, că nu mi-ar plăcea să fiu vreodată. Să am 4 picioare, să mă mulgă lumea de lapte, să mă duc pe câmp la păscut, să stau în grajd în mizerie, să miros urât a bălegar, să mă bată stăpânul, să car la căruță, pe orice anotimp, să-mi fie frig, cald, să mă bâzâie muștele, să mă miroase boii sau taurii.
Cum mănâncă un porc?
Suntem la o zi de naștere. Se cântă ”la mulți ani”, se taie tortul. Toți copiii stau la masă, fiecare cu porția lui în față. La un moment dat Beti dă pe ea.
– Mănânci ca un porc! se aude instant, replica unei fetițe din dreapta ei. Fii atentă!
Beti nu înțelege ”eticheta” pentru că singurul porc pe care ea îl cunoaște este plușul cu care doarme de când s-a născut. Eu rămân, însă, fără cuvinte. Și mă simt jignită. Creierul meu de adult procesează diferit astfel de apelative. Poate că nici fetița nu știa exact cum e să fii porc și ce implică statul în coteț, grohăitul și hrana drept zoaie. Eu știu însă, că a face un copil ”porc” pentru că nu mănâncă ”frumos” înseamnă a-l ataca în stima de sine, a-l face să se rușineze cu el și a nu fi demn de a primi respect.
Astă vară am ieșit cu niște prieteni la Edenland. Un parc frumos, în aer liber, la Balotești. Spre finalul ieșirii, ne hotărâm să mâncăm o înghețată, așa că ne așezăm la rând. Pe lângă noi, trece o familie cu un copil care plângea că vrea și el.
– Aia e mâncare de câini, nu e bună, se aude tare glasul mamei, încercând să-l liniștească pe copil.
Pe chipul părinților de la toneta cu înghețată a apărut o grimasă. În acel moment, toți am devenit brusc, responsabili de a-și hrăni copiii cu mâncare de câini. Noi, rasa inferioară. Ei, cea superioară.
Sunt unii care aleg să-și educe copiii utilizând comunicarea asertivă și creierul. Alții, prin etichete și comparație cu ceilalți. Unii se coboară la nivelul și ritmul copilului, explicându-le. Ceilalți îi tratează cu superioritate. Unii îi bat, alții îi strâng în brațe.
Peste câțiva ani, așteptați-vă ca acești copii să crească și să se apuce de fumat, de băut sau de droguri pentru că așa face colegul de bancă. Și nu pentru o alegere personală, conștientă și responsabilă.
Așteptați-vă să mănânce compulsiv, ca un refugiu la stima de sine scăzută.
Dacă noi ne jignim proprii copii, ce așteptări mai avem atunci de la cei care urmează să-i educe, să le dea un loc de muncă sau cu care se vor căsători?
Toți ne dorim ce e mai bun pentru copilul nostru.
Haideți să începem cu noi. Ne-ar plăcea oare să fim vaci, porci sau să ne hrănim cu mâncare pentru câini?
Mie NU.
