Ce-și doresc mamele să audă când se întorc seara, din oraș

Am ieșit aseară în oraș, să mă văd cu fetele la o terasă, după o zi extrem de lungă și obositoare, o noapte nedormită și plină de gânduri.

Amânam de două zile întâlnirea, iar fetele au așteptat să-mi fac loc în program și să ne vedem împreună, așa cum stabilisem.

Cu cât de mult îmi doresc și știu că am nevoie să ies după mai bine de 3 luni de stat cu copiii în casă pe atât am impresia că e foarte complicată orice ieșire de-a mea: nu sunt să le pregătesc seara, masa, nu mai apuc să-mi scriu articolul, bucătăria rămâne necurățată, copiii vor plânge după mine.

Acum, scriind aceste lucruri, văzându-le așa scrise negru pe alb, prinzând formă și viață sub formă de litere, îmi dau seama cât de pueril sună totul. În capul meu prind formele unor balauri ce scot foc pe gură, iar eu fug încotro văd cu ochii. În realitate, oricare dintre aceste motive pot fi demontate cu o ușurință precum pupăcitul unui copilaș dormind.

– Să treci să iei niște pizza, în drum spre casă, i-am spus eu soțului la telefon. Că plec în oraș cu fetele și să aveți ce mânca.

– Păi eu nu știu să fac mâncare? Găsesc eu ce să le dau.

Și nu e ca și cum soțul meu n-a pus vreodată mâna pe o oală să facă un orez fiert, ba din contră, de la el am învățat să gătesc o mulțime de rețete portugheze, și cu toate astea, în ciuda secolului în care trăim, în ciuda cărților și-a cursurilor disponibile oriunde în jurul nostru, educația și toată moștenirea genetică pe care o ducem cu noi că vrem, că nu vrem, ies la suprafață ca un ghiocel după ce iarna trece. Că vrem, că nu vrem.

Cine știe de la cine pe linia generației familiei mele, de la al câtelea rând de bunic am absorbit ca o sugativă nevoia de a avea totul sub control, în felul meu și altfel, să nu-mi găsesc confortul emoțional.

Eu așa mă simt bine, gătind pentru copii, având casa curată, culcând eu copiii, ținându-i eu în brațe, etc, etc, etc.

Astea sunt programele preluate de la generațiile trecute care ni se scurg prin ADN, iar uneori și cu un mic brânci din educația primită de când eram copii.

Avem impresia că noi așa ne simțim bine. Iar la nivel emoțional chiar așa o fi. Abia când schimbăm o piesă, chiar și un simplu pion pe tabla vieții noastre de șah, realizăm că o banală mișcare ne poate schimba cu totul perspectiva asupra vieții și ne deschide ochii spre un nivel superior de înțelegere a ceea ce ne face cu adevărat fericiți.

M-am întors seara acasă, cina mă aștepta pe masă, iar copiii dormeau.

– Cum a fost Beti? l-am întrebat pe soțul meu, știind că programul ei este despre o mamă mereu prezentă și disponibilă.

– A plâns, i-a trecut și a adormit imediat.

Ar trebui să ieși mai des din casă, fără ea. Are 6 ani, cred că e momentul să înțeleagă că mama mai face și altceva decât să fie mereu în jurul ei.

La prima strigare aș spune că undeva, de departe, dintr-a nu știu câta mătușă de pe sora fratelui verișoarei de-a doua a mamei în anul 1940 toamna când au lăsat totul și-au fugit în România, mi s-a scris genetic rana de abandon pe care azi, inconștient, încerc s-o șterg printr-un comportament excesiv de atenție, prezență și control.

Sau într-o altă zi, cu altă ocazie pierdută prin filele istoriei familiei mele extinse, un alt program, o altă rană.

În realitate, poate nici nu contează motivul. Important e să fim conștienți de programul inoculat și să facem tot ce ține în putere să-l îmbunătățim de dragul și sănătatea noastră și-a copiilor noștri.

Destin de mamă