Ce-și doresc mamele să audă când se întorc seara, din oraș
Am ieșit aseară în oraș, să mă văd cu fetele la o terasă, după o zi extrem de lungă și obositoare, o noapte nedormită și plină de gânduri. Amânam de două zile întâlnirea, iar fetele au așteptat să-mi fac loc în program și să ne vedem împreună, așa cum stabilisem. Cu cât de mult îmi doresc și știu că am nevoie să ies după mai bine de 3 luni de stat cu copiii în casă pe atât am impresia că e foarte complicată orice ieșire de-a mea: nu sunt să le pregătesc seara, masa, nu mai apuc să-mi scriu articolul, bucătăria rămâne necurățată, copiii vor plânge după mine. Acum, scriind…
Schimbă unghiul de reflexie când vrei să ți se vadă lumina!
Cât am fost copil, dar mai degrabă adolescentă, Bacăul nu mi s-a părut deloc un oraș frumos. Când plouă parcă toate nefericirile lumii curg din cer, iar când e vară se topește totul ca într-un ocean imens de lavă. Îmi sprijin capul în mâini și privesc în depărtare străzile pustii. Cred că e singurul beneficiu de a sta la ultimul etaj de la bloc. Poți observa detalii pe care alții nu au privilegiul de a le vedea. Cum ar fi pe cele două prietene ale mele care tocmai au ieșit din scara blocului vecin. Se îndreaptă către unul din cartierele cunoscute din zonă, povestind. Iar eu rămân în urmă, cu…
Trauma separării, din mamă-n fiică
Tocmai ce-am scris despre proiecția vieții mele atunci când intru în criză. Dacă ai ratat articolul, îl poți lua de aici. După trei zile în care nu am scris nimic, ușița deschisă spre acceptarea greșelii (din articolul de mai sus) s-a transformat într-un ditamai uraganul venit peste mine, fără preaviz. Nu sunt o mamă perfectă. Aș vrea să fiu, aș vrea să fiu prima mamă perfectă de pe planeta asta! Sau a doua, una sau oricare dintre mamele perfecte. Dar nu sunt. Și trebuie să mi-o asum. Chiar dacă știu, cu cortexul meu prefrontal că nu există mame perfecte, trebuie să înțeleagă o dată și copilul din mine, adult acum,…
