Cât de mult contează diferența de vârstă între frați?
Unul dintre lucrurile pe care îl consider al naibii de greu dar extraordinar de benefic în viața mea de părinte este că am născut doi copii apropiați de vârstă.
Și când mă gândesc că ar fi trebuit să am gemeni de prima dată, parcă și mai mult mă bucur că Beti a venit în viața noastră la doi ani după fratele lui.
Că a fost o perioadă foarte, foarte grea în viața mea? Fără nici un dubiu.
Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel? Fără nici un dubiu.
Că sunt recunoscătoare că a venit Andre, copilul calm și liniștit prima dată ca să am curaj să îl fac și pe al doilea că altfel aș fi renunțat? Sunt! Sunt de un milion de ori că altfel n-aș fi știut ce viață minunată pot avea cu doi copii năstrușnici și câtă împlinire îmi poate aduce relația dintre ei!
Bineînțeles că doi copii cu diferență mică între ei nu garantează nimic. Nici fericire infinită, nici relație apropiată, nici certuri constante.
Relația e un organism viu, indiferent că vorbim despre o relație între copii, soți sau prieteni. O relație este așa cum ne dorim noi să fie. Cu cât o cultivăm mai mult și o creștem mai frumos, cu atât va fi mai sănătoasă și mai aducătoare de împliniri.
Ca relația dintre copiii mei să fie apropiată a reprezentat întotdeauna un scop în sine. Să se ajute între ei, să aibă răbdare unul cu celălalt, să se asculte reciproc, să se iubească și să-și arate iubirea și respectul. Pentru că atunci când noi nu vom mai fi să le stăm alături și să-i ținem în brațe, frații sunt cei care rămân să le amintească de iubirea necondiționată a părinților. Oricât de mare e distanța între ei, fizică sau de vârstă, legătura dintre frați nu dispare niciodată și reprezintă firul roșu a ceea ce suntem noi în lume cu toată moștenirea genetică care curge prin noi.
Cât de mult contează diferența de vârstă între frați?
Eu sunt sora mai mică cu 5 ani față de sora mea. Suntem în generații diferite și oricât de mult și-a dorit mama să ne vadă apropiate în copilărie, visul i s-a îndeplinit când am devenit noi adulți. Mai exact când am devenit eu mamă și am început să o înțeleg mai bine pe soră-mea cu 3 copii pe vremea aceea. Acum are 4.
Profesional suntem în povești relativ diferite. Ca locație stăm departe una de cealaltă, deci n-aș putea spune că suntem vecine. În schimb, ca prietene și surori ne susținem necondiționat. Ea este omul meu de bază, iar ea în mine găsește întotdeauna un suport.
Pentru că indiferent de cât de diferite sunt generațiile, știți voi vorba aia: sângele apă nu se face. Rădăcinile familiei nu se pot rupe niciodată și niciodată nu pot fi înlocuite.
Cât am fost copil, însă, m-am simțit destul de singură în generația mea. Mi se părea că ceea ce trăiește sora mea e mai fascinant. Cărțile pe care le citea erau mai interesante, oamenii cu care se întâlnea erau mai faini, experiențele ei erau de un milion de ori mai atractive decât ceea ce trăiam eu. Și cred că asta este provocarea copilului mai mic. Să aibă răbdare să-i vină timpul. Să poată să se bucure de ceea ce îi oferă momentul lui. Generația lui.
Mie nu prea mi-a ieșit. Nici eu nu dau pe dinafară de răbdare, dar nici perioada nu era tocmai oportună pentru cei ca mine. Îmi amintesc că printr-a treia, am făcut la română o compunere unde am folosit o expresie pe care o auzisem la soră-mea. Și învățătoarea mi-a dat 3 că aș fi copiat-o și nu am recunoscut. Când eu, de fapt, i-am spus că e de la sora mea și că o rescrisesem ca să dea bine în povestea mea. N-a contat!
Iar eu aveam și o sensibilitate cu orele de română. Și tocmai primisem 3. Într-a treia.
Poate de aia, și din faptul că nu prea se juca cu mine, am fost mai mult decât hotărâtă să fac copii apropiați de vârstă. Să fie împreună, să crească împreună, să se joace împreună, să aparțină aceleiași generații, să împartă aceleași resurse.
Din fericire, visul mi s-a îndeplinit, dar nici societatea nu mai e cum a fost. Astăzi, copiii sunt încurajați să dea ce e mai bun din ei, au resurse infinite să-și dezvolte abilitățile și să-și folosească potențialul la maxim. Iar cu o planificare inteligentă, părinții au capacitatea să ofere aceleași oportunități ambilor copii, indiferent de diferența de vârstă dintre ei. Avem la îndemână toate instrumentele să creștem copii echilibrați, indiferent de situație.
Cu toate acestea, e nevoie în continuare să ne ajutăm copiii să-și accepte vârsta, să aibă răbdare cu ei, să se bucure de fiecare moment la timpul lui.
E un exercițiu de voință care nu are legătură cu generația, cât are legătură cu apartenența la propriul rost în viață. E un exercițiu de echilibru și recunoștință pentru ceea ce trăiesc în fiecare moment.
Un copil în echilibru cu ceea ce trăiește va avea o relație apropiată cu fratele, indiferent de numărul anilor dintre ei.
Doar că, uneori, diferența mică ajută :)
De ceva vreme își dorește foarte mult o pisică. Situația noastră actuală nu ne permite să avem animale de companie, motiv pentru care din când în când apare această supărare că ea nu are pisică.
Ultima dată, soțul meu a completat lista de motive și cu faptul că ea încă nu are vârsta necesară ca să aibă grijă de o pisică: de a o duce la veterinar, de a-i da de mâncare, de a-i face baie.
– O pisică nu e numai să te joci cu ea, trebuie să ai și grijă de ea. Înainte de toate trebuie să devii mai responsabilă, i-a spus el. Uite, de exemplu, în continuare nu îți faci patul sau nu îți pui lucrurile la loc după ce termini școala.
După vreo 2 zile în care a pus la cale cum să-i ceară lui Moș Crăciun o pisică, în ideea că Moș Crăciun e mami și mami spune da la aproape orice, i-a dat cu virgulă faptul că ea nu are vârsta potrivită. Și s-a dus la frate-su care e mai mare și considerat mai responsabil pentru a avea o pisică.
– Andre, i-a spus ea. Uite, m-am gândit să-i ceri tu lui Moș Crăciun o pisică, îi spui că tu ești mai mare și mai responsabil și că te poți ocupa de ea. OK?
– Eu sunt mai mare, dar nu atât de mare încât să am grija unei pisici, i-a spus el.
– Da tu îți faci patul, îți pui lucrurile la loc, ești mai responsabil decât mine! a continuat Beti.
– Da uneori nu-mi pun hainele la spălat și se supără mami pe mine.
– Ți le pun eu pe alea, tu continui să-ți faci patul și să fii ordonat și îi cerem lui Moș Crăciun să ne aducă pisica la amândoi. Ce spui?
Eu mă uit la ei cum obiectivul ei devine obiectivul lor, cum dorința ei devine dorința lor, și mă bucur și simt că mi-am atins obiectivul părințesc.
Mai rămâne problema cu: ”mami spune da aproape la orice, pe când tati nu acceptă pisici în casă”.
În cazul acesta, propun să decidă Moș Crăciun.
