De azi îmi voi permite să greșesc!

Psihologic vorbind, în fața unei situații de criză, oamenii devin victime sau supraviețuitori. Alegerea depinde de personalitatea fiecăruia în parte, de discursul pe care ni-l spunem în astfel de situații, de mediul în care ne-am născut și am crescut, de bagajul genetic pe care îl purtăm în venele noastre.

Prin natura genei mele m-am născut cu sentimentul de a încerca mereu să fac bine, să fie bine, toată lumea să fie bine și fericită. Am o nevoie existențială de a mă simți bine și de a vedea oameni fericiți în jurul meu.

Este un mod de a supraviețui când totul pare că nu funcționează. De a vedea partea bună a lucrurilor, de a crede că dincolo de orice eșec, stă succesul! De a reuși să te ridici de sub dărâmături și să te concentrezi să reclădești o nouă viață! Să crezi că poți în ciuda durerilor! Să tai durerea și să vezi doar imaginea succesului!

Într-unul din procesele mele de rescriere a programului de funcționare, am descoperit că nevoia aceasta existențială de a vedea binele în lume se trage de la un bunic care a luptat în Al Doilea Război Mondial și care n-a vrut să lupte, dar s-a dus și s-a chinuit mult până a murit schingiuit pe câmp, în dureri uriașe la picioare, singur și fără lumină.

Și că de fapt, de la el îmi trag puterea de a vedea binele în lume când greul abia se poate respira.

Atunci când înțelegem ce stă, de fapt, în spatele acțiunilor noastre, altfel ni le ducem pe umeri. Altfel ne înfruntăm soarta și ne-o acceptăm!

Tot de aici mi s-a clarificat de ce am ales să mă fac asistent social și de ce mă văd mereu ajutându-i pe cei din jurul meu, în detrimentul meu. Și de ce, îmi este imposibil să văd durerea, ci tocmai reușita din spatele ei!

Doar că, uneori, e ok să fii și victimă!

Acum, câțiva ani, când copiii îmi erau mici și am participat cu ei la un eveniment, am primit un feedback. Care m-a răpus. Mi-a zguduit lumea din temelii, copilul din mine care dorea să facă totul perfect și bine a primit cea mai dureroasă palmă. A eșuat ca adult, a eșuat ca mama.

Copilul meu a plâns la acel eveniment atât de mult încât aproape că a compromis întâlnirea. Întâlnire ținută de un om pe care-l admir și pe care aș fi vrut să-l pot ajuta în momente grele. Însă eu nu mi-am dat seama de situație. În lumea mea, totul era bine.

Însă am greșit. Și am primit feedback față-n față. Nu m-am așteptat. Proiecția vieții mele în situații de criză este atât de frumoasă. În situații de criză, realitatea mea se distorsionează. Devine un basm cu o prințesă frumoasă, care trăiește într-un castel liniștit, toată lumea o iubește, tot ce face este perfect, toată lumea e fericită. Ne concentrăm pe succes și nu pe eșec, da?

Eu? Cum să greșesc? Păi eu am vrut doar binele, eu nu am auzit nimic, nu am văzut nimic, și alți copii plângeau, nu știam regulile. De fapt, eram personaj într-o poveste frumoasă în care totul era minunat: copiii se jucau liniștiți, noi participam la eveniment, totul decurgea normal, toată lumea era fericită.

Realitatea era alta: copilul meu deranja, oamenii erau stresați, eu eram surdă și oarbă.

Inconștient.

Azi, am înțeles.

Am primit lovitura decisivă. Am început sa mă clatin, mi s-a uscat gura, ochii mi s-au încețoșat și am încercat să fug. Eram aruncată într-un moment al copilăriei fără să vreau. Iar sistemul meu de autoprotecție s-a activat automat: FUGI!

A trebuit să stau. În ciuda voinței mele, am fost rugată să stau. Și a trebuit să stau pentru prima dată în viața mea. A trebuit să mă opresc să fug. Și-am plâns. Mult.

Abia, târziu, la sfârșit de zi, am înțeles ce s-a întâmplat.

Am făcut cunoștință cu mine, prințesa ireală din basm. Nu sunt perfectă, e posibil să nu fie mereu bine, nu port responsabilitatea universală de a fi bine în lume. Nu e datoria mea supremă!

Sunt doar un om, un supraviețuitor care a învățat să se ridice de sub dărâmături, fără să-și dea timp să-și plângă durerea.

Dar uneori e ok să fii și victimă! Cei din jur abia așteaptă să te ajute să devii liber! Liber

De azi, îmi voi permite să greșesc!

Sursă foto