Pentru o viață sănătoasă, puneți întrebări
Una dintre lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat de-a lungul experienței mele profesionale a fost primită de la un fost șef de-al meu acum câțiva ani buni. După ce am făcut ceva așa cum mă tăiase pe mine capul și nu a ieșit tocmai bine, mi-a spus atât:
– Te rog sa nu faci presupuneri. Mai bine întreabă.
În metoda ESPERE (găsiți foarte multe informații pe internet) se folosește metafora cu fularul care este ținut de fiecare capăt de o altă persoană. Jumătatea cu a cărui capăt este ținut de mine este partea mea de relație, iar jumătatea cealaltă cu capătul ei, este partea celuilalt de relație. Când fac presupuneri:
– vine soțul acasă mai târziu și soția îl ia la întrebări căci presupune că a fost în oraș cu prietenii
– copiii sunt nemâncați iar soțul presupune că soția nu a făcut nimic toată ziua
– rămâne cardul gol la final de lună, soțul crede că iar a cheltuit soția toți banii pe pantofi, iar soția presupune că iar a fumat soțul de toți banii
– vine copilul de la școală și uită să dea bună ziua, mama presupune că nu l-a educat corespunzător. Etc.
mă arunc în partea cealaltă de relație, în loc să-mi clarific poziția mea, adică să mă ocup de partea mea de relație în raport cu celălalt:
– vine soțul acasă târziu – dragul meu, ai pățit ceva? Mi-am făcut o grămadă de gânduri, nu știam nimic despre tine. – Vorbesc despre mine
– soția e obosită, iar copiii nemâncați – iubita mea, cum a fost ziua ta? Observ că nu ai mai reușit să le dai de mâncare copiilor. S-a întâmplat ceva? Pun întrebări pentru a clarifica situația, vorbesc despre mine.
Pentru mine, cel mai greu a fost să aplic asta în raport cu șeful meu de atunci, respectiv pe relația angajat-angajator, subaltern-superior.
El îmi trasa o sarcină, în engleză, iar eu acționam așa cum credeam c-am înțeles. El mă întreba dacă am priceput, iar eu spuneam că da, chiar dacă răspunsul ar fi fost mai degrabă ”parțial, am înțeles”.
Asta pentru că am crescut cu modelul standard de la școală: profesorul preda, copiii scriau, că pricepeau, că nu pricepeau era fix egal cu 0, nu interesa pe nimeni. Dacă aveai curajul să spui că nu ai înțeles – cum am făcut eu o dată la metoda mersului invers la matematică într-a doua, ori erai luat de prostul clasei căci avea grijă învățătoarea să facă în așa fel să te ”încurajeze” să mai fii sincer și data viitoare, ori îți ridicau părinții în picioare la ședință ca să știe toată lumea ce specimen ești sau te chemau inevitabil la pregătire după ore, bineînțeles pe timpul doamnei, ”plătit” din greu de părinți. Așa că, mai bine tăceai ca să nu te facă naibii de rușine. Eu am învățat în final de frică metoda, cu două șipci la fund. Plus rușinea supremă.
Aveam momente când a doua zi îl sunam și-i spuneam:
– Știi, la discuția de ieri, nu am înțeles chiar foarte bine ce trebuie să fac. Aș vrea să verific cu tine.
Îmi trebuia o zi și o noapte să prind curaj și să-mi clarific dubiile.
Practic, era diferența între a progresa și a stagna. De a face lucrurile corect sau geșit.
Nici în familie nu a fost ușor. Cu un soț care vorbește altă limbă, și acum apar divergențe pe ce spune el și ce înțeleg eu. Sau invers.
Aseară a luat cina cu echipa unui proiect care din înțelesurile mele ar fi trebuit să se încheie. Când a venit, l-am întrebat:
– Gata, s-a încheiat stresul? Dormi și tu mai relaxat? (Era fix ce voiam eu să se fi întâmplat și nu să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat) Presupunerea mea că e totul finalizat cu brio nu i-a picat bine, urmând să aflu că de fapt s-a încheiat doar o bucată din întreg și că stresul abia acum începe.
Nici cu prietenii nu e mai simplu. Mai ales cu prietenii. E suficient să ai o discuție la telefon în care să-ți spui năduful și celălalt să creadă că vorbești fix despre copiii lui. Ura și la gară, vă mai auziți peste 15 ani, întâmplător, în parc.
Iar cu copiii e la fel de greu.
Dacă-ți vine copilul bătut de la școală poți întreba:
– Ce-ai făcut de ai primit bătaie? sau
– Cine-i ăla care te-a bătut să-i dau și eu vreo câteva? sau
– Cum te simți? Te doare? Povestește-mi exact ce s-a întâmplat.
Trăim zile grele în ceea ce privește presupunerile. Pentru că majoritatea relațiilor noastre sunt susținute prin mijloace de comunicare supuse blocajelor, cum ar fi: telefoanele, televizoarele, zgomotul de fond. În plus, trăim în epoca vitezei, totul e contracronometru, nu avem timp să punem întrebări, să reflectăm, să luăm decizii bine analizate. Și-atunci, e mai simplu și mai rapid să presupunem că ceea ce am auzit prima dată sau ni s-a părut după ton sau privire e adevărul suprem și pe acesta ne clădim relația.
Doar că în timp, observăm că din motive ”necunoscute” relația se clatină. Baza de plecare a fost clădită pe ce am crezut eu, pe ce mi s-a părut mie despre cum e și cine e celălalt și nu pe ce am crezut noi, am considerat noi că ne reprezintă, pe un ansamblu comun de principii și valori.
Vă dați seama cât timp, energie și muncă pierdem o dată cu o relație dacă aceasta este clădită pe presupuneri și pe ceea ce credem noi că e adevărat în relația cu celălalt?
Sursa foto: https://pixabay.com/ro/copii-proverb-trei-monkeys-gandhi-42463/