Serbarea, examenul maturității părintelui

Azi, ieri, mâine, poimâine….cine mai știe ce zi este azi și ce am făcut ieri? De când începe luna iunie, parcă tot universul se răstoarnă cu picioarele în sus. Începe cu 1 iunie zi liberă, apoi serbări, întâlniri, evenimente, totul acum că apoi se intră în concediu. O alergătură continuă cu și fără copii.

Iunie, luna serbărilor

Prima serbare din viața copiilor mei a fost la Sala Palatului. Știam demult, așa că planul inițial a fost să-mi iau o zi liberă de la birou, să stau acasă ca să ajung la timp, să nu mă stresez și să am loc de parcare.

În realitate, m-am dus la birou unde o sută de mii de lucruri mă așteptau așa cum își așteaptă copiii mama să vină acasă. Am plecat din Cotroceni cu o oră înainte de eveniment. Și am făcut 60 de minute ca să parcurg 5.5 km.

Am îmbătrânit o sută de ani în ora aia.

Vă amintiți întâmplarea de pe autostradă unde eram să rămân fără motorină și începusem să aberez? De 1 iunie a fost de o mie de ori mai rău. Intrasem în panică, tremuram toată iar fața îmi era împietrită pe ora de la ceas. Aveam impresia că minutele sunt secunde, că trec prea repede, prea repede…..

Mașinile stăteau toate într-un blocaj interminabil la Unirii, mai aveam 2-3 km și nu mai reușeam să mă mișc din loc. Aș fi zburat, aș fi alergat, aș fi făcut orice dar nu puteam. Eram acel punct minuscul într-un ocean de mașini care staționau.

Mă uitam la fețele șoferilor, îi vedeam liniștiți, iar eu mă simțeam ca pe un scaun de avion în cădere liberă, în timp ce toată lumea stă resemnată. Numai eu vorbeam singură:

– Unde se duc toți oamenii aceștia?

– Au toți serbări?

E vis sau realitate?

Mi-am adus aminte că în momentele de anxietate trebuie să respiri. Ca atunci când naști. Și mi-am amintit că la nașterea ui Andre era să mor. Și m-a luat și mai rău disperarea,  că nici acum nu eram prea departe. Muream încet și sigur de inimă frântă. Îmi vedeam copiii pe scenă, iar eu nu eram în sală. O vedeam pe Beti așteptându-mă să o iau de pe scenă la final, iar eu nu eram acolo. Îl vedeam pe Andre căutându-mă cu ochii în sală, iar eu nu eram acolo.

Prima serbare a copiilor mei, fără mine.

Mi-am reproșat un milion de lucruri – că am pierdut vremea la birou, că toate emailurile și întâlnirile ar fi putut aștepta și că orice, orice am făcut pentru ei până acum este egal cu 0 (zero) dacă eu nu sunt prezentă la serbare.

Respiră, inspiră și spune o rugăciune

Nu știu exact ce sfinți erau de tură atunci, dar sigur și-au făcut treaba bine.

După ce-am vorbit singură vreo câteva minute, gesticulând nervos în oglindă:

– Trebuie să ajung, trebuie, Dumnezeu iubește mamele cu copii!

Am zis și câteva rugăciuni, am promis să mai țin și post din când în când, să fiu mai bună și mai tolerantă, blocajul din fața mea a dispărut ca prin minune.

Fâlfâiam din genele transpirate și nu-mi venea să cred – în fața intrării, un loc liber mă aștepta chiar pe mine. De fapt, pe unul de la UNATC în timpul programului de lucru.

Doamne, cât stres!

17 fără 7.

Doamne, ce bine e să găsești loc de parcare!

17 și 3. A început.

2 copii își caută cu privirea mama în sală. Mama aducătoare de încredere, dragoste necondiționată, apreciere, acceptare.

O găsesc, iar ea le face fericită cu mâna. Abia respiră, hainele i se lipsesc de la transpirație de ea, iar o lacrimă îi curge pe obraz.

Peste ani, copiii aceștia mici nu-și vor mai aminti probabil nimic din costume, muzică sau decor.

Dar vor ști că mama lor va fi acolo, oricând, oricum vor avea nevoie de ea. Chiar și dacă va fi nevoie să mute munții din loc.

– Dar munții nu se mișcă, mami!

– Se mișcă dacă avem încredere!

Încredere să cerem!

Sursa foto

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!