Întâlnire de gradul 0 – copilul interior vs. copilul care vindecă

Este copilul pregătit să plece în tabără? De la ce vârstă este indicat să-l lași pentru prima dată singur în excursie? Cum ar trebui să-l pregătești pentru plecare?

Sunt întrebări pe care eu nu mi le-am pus niciodată, dar, pregătindu-mă pentru acest articol am căutat câteva răspunsuri pe internet. Înțeleg că unii psihologi recomandă ca prima plecare în tabără să fie între 7 și 8 ani. Noroc că sunt destul de relaxată în creșterea copiilor și am mare încredere în ”ceea ce simte mama” că altfel, probabil aș fi intrat în depresie ținând cont că Andre abia ce a împlinit 5 ani și e deja în  cantonament la Bușteni pentru o săptămână.

E la jumătatea perioadei și încă nu a dat semne că ar vrea acasă. Ultima dată mi-a spus că ”îl dor toate picioarele”, dar că mâine o să-i fie mai bine. Mai mult îi ducem noi dorul aici, acasă. Soră-sa a făcut astăzi o criză de plâns de vreo 20 de minute în care eu puteam să jur că e din cauză că am închis lumina brusc, când de fapt, mi-a spus printre suspine că îl vrea pe Andre acasă.

Și mie îmi era teamă că nu or să se înțeleagă între ei.

Andre merge la fotbal de la 4 ani jumătate. Pe la 4 ani începuse să umble cu pantalonii ridicați până la genunchi simțindu-se fotbalist. Nici acum nu știu de unde i-a venit chestia asta cu fotbalul că la noi în casă nu se încurajează în mod special acest sport. Cris se uită strict la Benfica și doar când timpul îi permite. Inițial părea amuzant, apoi, a devenit stresant. Că era iarnă și el mergea cu pantaloni scurți la grădiniță. Apoi a venit Campionatul European unde a câștigat Portugalia și așa a concluzionat că oricine câștigă, indiferent de cine joacă, e Portugalia. Apoi, i-am cumpărat costumul de fotbal cu Ronaldo și de atunci orice jucător cu numărul 7 e Ronaldo. În toamnă, am reușit să dau peste un profesor care să vrea să-l ia în grupa lui cea mai mică de 2008, Andre fiind născut în iarna lui 2011. Abia avea 4 ani jumate. Nici nu reușea să își coordoneze bine mișcările, stânga-dreapta, exterior – interior, lat-șiret. Mi se făcea o milă de el când îl vedeam cum se chinuia să înțeleagă tot ce i se explică, îmi venea să mă duc eu pe teren și să îi mai explic o dată ce are de făcut. M-am abținut, nu reprezint eu autoritatea pe teren!

Oricum, mă gândeam că va renunța și că vom reveni când va fi vârsta potrivită – 6-7 ani. Dar cu cât eu credeam mai mult că va renunța, cu atât el se ambiționa mai mult. Acasă repeta într-una, și-a făcut o poartă și exersa până la ora de masă și somn. Cadoul de care s-a bucurat cel mai mult a fost costumul original de Benfica. Acum, are o colecție de 3 costume , 4 mingi și două porți. Oriunde mergem, pleacă cu o minge după el. Nu se știe niciodată unde poate să mai exerseze un pic. Iar când vine vorba de îmbrăcat, costumul de fotbal e singura opțiune: costum care este pătat cu carioci, plastilină, mâncare ce nu se mai duce.

La vară, în Portugalia, trebuie să refac stocul de costume cu Ronaldo.

Astfel, ideea de a merge în cantonament a venit natural. Spiritul civic extrem de bine dezvoltat al oamenilor din jur mi-a verificat de multe ori încrederea în mine, în ultima perioadă:

– Cât stă, o săptămână? Nu e cam mult? Nu o să vi se facă dor? Dacă nu rezistă? Nu e cam mic? E cel mai mic? Mai vin și alții? Dacă răcește? Dacă nu se acomodează?

Nu am luat niciodată decizii în legătură cu copiii mei în funcție de opinia altora. Mi-am asumat-o până la capăt, așa că:

– Da, e cel mai mic, o săptămână e cât trebuie să fie, grupul l-a acceptat foarte bine, am încredere în profesor și va fi totul bine.

Cu două săptămână înainte de plecare a început testul de pregătire.

Am avut o discuție foarte serioasă în care i-am explicat că în cantonament va fi fără mama, fără tata, doar cu echipa lui și domnul profesor. Așa că, va trebui să se descurce singur: să facă baie singur, să se îmbrace, să se dezbrace, să-și aranjeze singur hainele, să-și recunoască hainele și să-și facă bagajul, să păstreze hainele curate cât mai mult timp (să nu dea mâncare pe el) și că am încredere în el că se va descurca perfect! Cele două săptămâni dinainte de plecare a fost perioada de acomodare. A început ușor-ușor să devină independent.

Pentru el a fost un succes. Mă striga și-mi spunea mereu: am reușit să fac baie singur, uite, mi-am aranjat singur hainele, pot pleca în cantonament.

Și a plecat. Cu un bagaj cât să-l poată duce – aplic regula: bagajul potrivit vârstei e cel pe care-l poate duce singur – un rucsac pe role și un rucsac în spate, s-a suit în tren și mi-a spus că mă iubește. Era extrem de fericit. Și eu la fel.

Are activități intense: dimineața exerciții fizice afară – urcă dealuri, aleargă, dă teste de rezistență, iar seara are meciuri în interior. Seara pică rupt la somn.

Acum vreo 20 de ani în urmă, veneam prin transfer la unul dintre cele mai bune licee din Bacău, în clasa a 11-a. Îmi lăsasem în fostul liceu grupul de prieteni cu care deja mă legau amintiri minunate, profesorii pe care îi îndrăgeam nespus, trăiri și experiențe și intram într-o lume cu totul nouă, unde toți se cunoșteau, îi legau și pe ei amintiri din care eu nu făceam parte, profesori noi, cu obiceiuri străine mie.

Eram naivă! M-am dus în prima zi de școală hotărâtă că-mi va plăcea totul: colegii, școala, profesorii, diriginta. Că-mi va fi bine, până la urmă visasem la acest liceu dintotdeauna. În careu, la primele ore ale dimineții am zărit-o pe diriginta mea, nespus de elegantă și frumoasă. În naivitatea mea, am crezut că ea mă va plăcea așa cum o plac și eu. Că mă va primi în clasa ei, așa cum abia așteptam eu să o cunosc pe ea și pe viitorii colegi.

Și totuși, în prima zi de școală din clasa a 11-a, m-am așezat în ultima bancă din rândul din mijloc, rugându-mă cu toate celulele ființei mele să nu fi luat locul cuiva, să nu deranjez, așteptând parcă deznodământul. Sfârșitul unei zile ce abia urma să înceapă. Sfârșitul unei vieți ce putea fi minunată.

– Domnișoară, cu ce relații ați intrat în acest liceu?

Și acum mi se rupe sufletul când îmi amintesc. Atât mi-a mai rămas din acea întâlnire cu liceul mult visat. Acel bun venit, șuierat printre dinți, imaginea care nu mă reprezenta și totuși, anatema pe care am purtat-o până la finalul liceului și mult după.

Astăzi, după 20 de ani, când am văzut grupul de copii  aplaudându-l și îmbrățișându-l pe Andre, ultimul venit, cel mai mic, fără nici un fel de noțiune de fotbal cunoscută, am înțeles că trăiește, alături de un profesor care a închegat un grup de copii minunați, ceea ce ar fi trebuit să trăiesc eu și orice alt copil de pe planeta asta. Nevoia de apartenență la un grup se găsește pe nivelul 3 din piramida nevoilor lui Maslow.

Dacă e prea mic, dacă nu rezistă, dacă o să mi se facă dor, dacă nu e prea mult o săptămână?

Și-a dorit atât de mult încât alături de grupul de care aparține, este exact unde trebuia să fie.

Pentru că dincolo de orice, avem încredere în noi și în deciziile luate.

Aparținem aceleiași trăiri, suntem unul și împreună izbândim!

Sursa foto: aici