Cine-a scos Lidl în drum, ăla (n-)a fost om nebun…
Nu mă consider o persoană cheltuitoare, nu fac terapie prin shopping, nu mă atrag publicitățile la pantofi sau haine, sunt inofensivă la reduceri. Asta dacă mă întrebați pe mine. Dacă îl întrebați pe soțul meu, o să vă zică probabil, că s-a însurat cu cea mai mare cheltuitoare în viață, că are sute de poșete, pantofi pentru fiecare ținuta (NOT!) și că toate propozițiile la mine încep cu verbul ”a cumpăra”. Asta doar pentru că nu le-a cunoscut pe celelalte. Cum și noi suntem măritate cu cei mai mari insensibili bărbați în viață, până la următorul.
Eiiii, dar așa nevinovată cum sunt, s-au inventat totuși niște magazine și pentru categoria asta de oameni. Altfel, nici nu trăiam într-o societate de consum. Toată lumea să aibă un calculator în casă, toată lumea să mai aibă nevoie de încă o șosetă, un hanorac sau o pungă de bomboane.
Pentru mine s-a inventat Lidl. L-am iubit de la prima vedere, în Portugalia. Stătea semeț în spatele casei mele, mă aștepta zi și noapte să-l vizitez, îmi făcea cu ochiul când mi se făcea foame sau poftă de ceva bun, avea mereu ceva nou doar pentru mine și fix de banii pe care îi aveam în buzunar, în general puțini. Mă înțelegea mereu. Îmi era foame, găseam iaurtul perfect. Îmi era și mai tare foame, găseam niște musli lăsate într-o cutie pentru mine. Aveam poftă de ceva sărat, chips-urile din cartofi la super preț erau de nerefuzat. Voiam ceva mai select, găseam brânzeturi pe toate gusturile. Iar cu pijamaua roz cu inimioară am dormit până de curând, s-a decolorat un pic dar era la fel de moale ca în prima zi. Ce să mai, Lidl nu m-a dezamăgit niciodată.
Apoi am plecat din țară și ne revedeam rar, o dată pe an, când mergeam special la el, să-l salut și să-mi cumpăr ceva, orice, doar pentru a-mi îndulci dorul.
Cris n-a înțeles niciodată relația asta. Așa că, găseam mereu metode să ajung la un Lidl căci aveam nevoie de ceva….și-mi venea să-l îmbrățișez de drag.
Apoi, dorul a fost atât de mare încât Lidl a venit după mine, acasă, în România. La început mai la distanță, timid, ca în orice relație ce avea nevoie de tatonare, iar apoi, s-a așezat exact în drumul meu spre orice: birou, piață, grădiniță, fotbal.
După vreo 2 săptămâni de pauză, azi m-am dus în vizită. Aveam nevoie doar de niște lapte.
Și mi-am spus de-acasă:
– Dina, ai nevoie doar de niște lapte!
– Da, am înțeles, a răspuns automat creierul. Adică, pe bune acuma, ce-ar fi putut răspunde? Avem și noi niște pretenții la creier….face și el ce-a învățat.
Am parcat, am zâmbit, am sorbit fericită din cafea, știți ce giumbușlucuri făcea dopamina mea în sânge….mai ceva ca o maimuțică în fața unei banane. Am ieșit din mașină, mi-am mai spus o dată că am venit doar după lapte, dar abia puteam să-mi stăpânesc zâmbetul.
Erau puțini oameni, spațiu propice să mă bucur din plin de tot și apoi să ies doar cu niște lapte.
Am luat căruț doar să-mi pun laptele. Îmi era greu să le iau în mână. Pe cuvânt de copil scăpat în magazinul cu jucării!
Am intrat hotărâtă să fac drepta fix la lapte. Doar că, mi-am amintit că nu mai am Haribo în mașină și aici Haribo e la pungă mare.
– Bine, gata, iau o pungă, acuma după lapte.
– Stai, stai, stai, stai…că nu ai unt cu sare acasă. Și parcă sunt produsele Deluxe săptămâna asta cu untul ălaaaaaaa buuuuun de toooooot. Gata, 2 pachete să nu mai te văd curând pe aici. La lapte acum.
– Stai un pic, unde te grăbești așa? Nu e ziua lui Andre duminică?
– Ba da!
– Nu e aici șunca aia fără E-uri, Mortadella fără prostii în ea, mai ia și un salam că sigur e ceva nou pe aici. Era, un salam cu carne de cerb, mistreț, am luat ce era să fac. Poți refuza? Spune, poți? Am musafiri, nu te uita așa la mine.
– Ia-uite-acolo!! Aaaaaa, de când căutam carte cu puzzle pentru Andre.
– I-ai luat puzzle de ziua lui, e pitit în garaj!
– Știu, dar nu e frumos ca ăsta. Îl iau. Iar lui Beti, că nu pot să nu-i iau și lui Beti ceva, o să-i iau șablonul ăsta de desenat prințese și cartea asta interactivă să învețe culorile. Și gata! Am tot, mergem după lapte și plecăm.
– Ia, ia, ia stai. Ia uite ce portocale bune, ce bine arată, stai să iau și niște rucolla dacă tot sunt la fructe și legume, aaaaaa, uite tortelloni ăștia cu spanac în ei, proaspeți făcuți de mână, ce bine arată. Îi pot face pentru diseară. Gata, 2 cutii din astea să ne ajungă și plecăm.
– Oooo, dar nu iau eu un Prosecco? Prosecco meu preferat? Nu merit eu un pahar de vin seara, bineînțeles că merit. 15 lei, nu e nimic. Și-o pâine, băi și pâinea e bună aici. Aia, pâinea pădurarului.
– Buuun , ia să facem retrospectiva. Avem cărțile copiilor, mâncare, nu am luat șervețele, alea-s bune mereu, să mai iau niște Ariel că e la promoție, ouă că sunt din alea cod 1 la 7 lei cutia, deci foarte bune la preț și….lipsește ceva? Hai să plec repede până nu-mi umplu coșul cu prostii.
Mai erau niște hanorace foarte faine de bărbați și unele fiiine și moi de femei, roz, frumoase foc! Dar am întors capul în direcția cealaltă și m-am concentrat la ce era esențial. Doar niște lapte!
De această dată, am scăpat! Nu am cumpărat decât strictul necesar.
Lidl, te iubesc!
***Și pentru că am mai avut ceva lucruri de spus, am scris o carte, Destin de mama care sper să vă binedispună zilele de părinte.
[…] scris despre experiența mea cu Lidl – aici – iar articolul meu a ajuns cumva la ei. Și fără să știu, în ziua Ajunului de Crăciun, […]
[…] Eu nu am avut de ce să-mi pun întrebarea asta până acum. Cu toate acestea, a început să răsară-n viața mea îndoiala – cu sau fără P, de când mi s-a sugerat că aș fi fost bănuită că am primit bani de la Lidl pentru a scrie articolul acesta. […]