Copiii sunt bine
De câte ori îmi las copiii la mama, am nevoie să trec printr-un întreg proces de vindecare. Nu știu când am devenit acel tip de mamă care nu poate pleca nicăieri fără copii după ea. Îmi doresc mereu o bunică care să mă ajute, iar când aceasta vine cu brațele deschise, mă ia cu frison.
Săptămâna aceasta am lăsat copiii la mama.
Îmi propusesem de mul timp, vorbisem cu mama, cu copiii, toată lumea era pregătită. Mai puțin sufletul meu, copilul meu interior. Peste această săptămână s-a suprapus o nuntă lângă Bacău, la Piatra Neamț. Confirmasem că vin cu copiii, cum altfel?
Ce mamă își lasă copiii acasă?
Am început să mă autosabotez de când am început să fac bagajul.
M-a sunat soră-mea să-mi spună că nu mai ia copiii la nuntă, că-i lasă la mama. Și să am în vedere că sigur copiii mei vor vrea să rămână cu verișorii, prietenii lor cei mai buni.
Așa că, am plecat să-i cumpăr încălțăminte nouă lui Andre pentru nuntă. Apoi, nu le-am luat nici o jucărie pentru vacanța la Bacău.
Pentru că:
– Sigur nu or să vrea să rămână la bunica. Or să plângă, iar eu nu pot să-l las așa. O să-i iau înapoi acasă, la București.
Și ce bine m-am simțit la gândul ăsta! Și ce rău că știam cât de greu îmi va fi cu ei acasă, cât o să-i chinuiesc pe drumuri. Dar cel puțin un copil interior era fericit. Copilul MEU interior!
Apoi, tot drumul mi-am autoconfirmat că cel mai bine este să-i iau la nuntă cu mine, că doar nu degeaba am cărat toate ținutele după mine. Și oricum, le-am zis de nuntă. Ei se așteaptă să meargă cu noi, nu mai pot să le zic acum că nu merg. O să-i traumatizez pe viață. Și nici la mama nu-i mai las. Că nu au jucării și nici hainele nu prea le ajung. Și oricum, cel mai bine e să stea cu mama lor. Indiferent cât de greu îmi este mie. Important e să le fie lor bine. Și oricum nu au jucăriile lor. Și nici haine foarte multe.
– Bun, deci mergem toți la nuntă și se întorc cu noi la București, am concluzionat eu vorbind singură în mașină.
Acasă cu verișorii
– Beti, Andre (nu-i așa că nu) vreți să rămâneți cu verișorii la bunica? i-am întrebat eu cu juma de gură.
– Iartă-mă să-ți spun, dar asta nu e abordarea corectă, spune soră-mea cu 4 copii acasă.
– Beti, Andre, continuă ea, voi astăzi veți rămâne acasă la bunica împreună cu verișorii. Noi mergem la nuntă, iar mâine dimineață când vă treziți noi vom fi acasă. De acord?
Și iar m-a pocnit în cap asteroidul, că mi-am amintit brusc de-un fragment din cartea pe care o citesc acum:
– Și ce ți-ar plăcea să facem? întreabă tata, punându-și nesigur ambele mâini pe volan.
Tata face des și asta. O întreabă pe Elsa ce vrea să facă. Pentru că arareori spune ce vrea el să facă. (…)
Tata pipăie din nou nesigur volanul.
– Unde vrei să mergem, întreabă el.
Elsa se miră, căci sună ca și cum tata chiar ar vrea să meargă undeva. Se sucește stânjenit pe scaun. (…)
– Vreau să merg acasă, zice ea.
Tata încuviințează, ușurat și dezamăgit în același timp, o expresie pe care numai el o poate avea. Apoi o duce pe Elsa acasă. Căci tata nu-i zice niciodată ”nu”, deși, uneori, Elsa ar vrea.” (Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, Fredrick Backman)
Au acceptat din prima. Andre mi-a fluturat mâna în timp ce se alerga cu văru-su prin casă, Beti a negociat plecarea pe-o bomboană, zâmbind la mine. A doua zi uitase de ea.
I-am lăsat la mama
La întoarcere, toată lumea a plecat spre București. Mi s-a părut extrem de trist să plec și să-i las acolo, în casa goală.
I-am luat pe amândoi în brațe:
– Beti, Andre, mami are treabă la București. Am de umblat și va trebui să vă iau mereu cu mine în mașină. Rămâneți câteva zile cu bunica, o să vă fie mai bine decât cu mine, pe drumuri.
– Da, mami, știm, ne-ai spus. Câte zile?
– O săptămână, apoi veniți cu trenul, cu bunica.
– Bine, pa.
Nici o lacrimă, nici o tristețe. O mână fluturată de la balcon. Doar inima mea, un gram mai vindecată. Și convingerea că ai noștri copii au nevoie de părinți fermi și încrezători în ei.
M-a ajutat sora mea cu 4 copii, m-a ajutat nașa mea cu un copil. M-au ajutat amintirile alea băgate la fund de copilul meu interior trist, acelea în care cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt la bunica, la oraș. Cu verișorii mei, cu bunica dându-mi în secret pere din lădița de sub șifonier sau bani să-mi iau înghețată. Chiar au fost cele mai fericite!
De ce nu-mi amintesc așa ușor de ele?
Copiii sunt bine
Atunci când reușești să te separi de copilul tău interior suferind și să iei decizii conștient.
Dar când și mai ales cum reușești să te separi de copilul tău interior? Să nu mai suferi că nu te-au luat la toate nunțile de care-ți amintești, că te-au lăsat la țară, la cealaltă bunică unde nu-ți plăcea sau că nu ți-au cumpărat păpușa Barbie pe care o avea vecina de la 2.
Nu pentru că nu te-au iubit, nu te-au vrut, nu te-au dorit. În vremurile unora dintre noi, viața curgea plină de vise între două mari pietre de hotar: avansul și lichidarea, la un serviciu care nu lua aproape niciodată vacanță.
Nu ne vom putea niciodată separa de amintirile copilăriei noastre.
Dar nu e corect față de nimeni, dar mai ales față de copiii noștri să ne retrăim copilăria prin ei. Să-i luăm dintr-o bucată de timp și să-i băgăm 30 poate 40 de ani în urmă, într-o istorie care nu le aparține.
Da, copiii sunt bine. În timpul lor, în spațiul lor, în viața lor.
