Pe tine soțul te susține, nu?
Dacă m-aș pune să număr de câte ori primesc această întrebare de la cei din jur când încep să povestesc despre câte fac și câte îmi mai trec prin cap să fac, nu mi-ar ajunge degetele de la mâini și de la picioare.
– Dar pe tine te susține soțul, nu? vine mereu întrebarea de după.
Răspunsul scurt este:
– Soțul meu mă susține întotdeauna. Altfel nici nu am fi împreună.
Doar că, așa cum probabil vă imaginați, povestea este departe de a fi colorată în roz unde prințul, îndrăgostit până peste urechi de prințesă o lasă să-și urmeze visul, oricare ar fi el, iar ea, prințesa, hotărâtă și încrezătoare în forțele proprii pune la pământ scheleții din dulap cu puterea voinței. Ca la final, toată lumea să trăiască fericită până la adânci bătrâneți.
Da, soțul meu mă susține pentru că eu l-am lăsat să mă susțină.
Și l-am lăsat să mă susțină pentru că înainte de orice, m-am lăsat, așa cum un bebeluș se lasă pe mâinile sigure ale mamei să-l învețe să meargă, să învăț să cred în visele mele, să-mi ascult intuiția, să îmi permit să-mi aleg propriul drum către împlinire și să-mi dau voie să fiu fericită cu alegerile mele.
Și să spun tare și răspicat:
– Asta e ceea ce vreau!
Soțul meu nu ar fi reușit să mă susțină, oricât de mult m-ar iubi, dacă eu nu aș fi știut în ce direcție e împlinirea mea.
Toți ne dorim susținere de la omul de lângă noi, dar întrebarea e: suntem pregătiți să fim susținuți? Îl lăsăm pe cel de lângă noi să ne susțină în direcția împlinirii noastre?
De multe ori glumesc cu el și-i spun că susținerea lui este similară cu două șuturi în fund, și amândoi râdem, dar e adevărat.
Luatul în brațe și ștersul lacrimilor de pe obraz când nu știu ce vreau de la viață, că nu-mi găsesc calea spre împlinirea viselor, că nu știu să visez și să simt că sunt pierdută pentru totdeauna nu m-ar fi ajutat să ajung azi să spun că sunt împlinită cu toate alegerile mele.
Momentul de mare declic a fost când am scris Destin de mamă. Nu scrisul în sine mi-a rupt inima în bucăți, ci încrederea că pot să scriu o carte mi-a adus cele mai mari certuri cu soțul meu pe partea de susține.
– Ok, mi-a strigat el într-o seară și probabil a fost prima dată când i-am auzit glasul atât de puternic. Am înțeles că ai avut o copilărie grea, că ți-a fost greu, că nu ai încredere, pot înțelege toate astea, dar GATA! Acum ai 36 ani, nu mai ai nici 5, nici 6 ani, ai crescut, în sfârșit ai toate instrumentele să fii pentru prima dată ceea ce vrei să fii! Vrei să scrii? Foarte bine, SCRIE! Ia un pix și apucă-te de scris dacă asta te face fericită dar oprește-te să te plângi, să lași să treacă timpul și să nu faci nimic să fii fericită pentru că acum 30 ani ai avut o copilărie nefericită! GATA!
Acesta este modul în care m-a susținut soțul meu! Cu două șuturi în fund :)
Atunci a fost momentul în care m-am dus la terapie, am început lungul și fascinantul drum către mine însămi, iar astăzi, în continuare mă găsesc pe drumul descoperirii alături de oameni pe care destinul mi-i aduce în viață chemându-i inconștient pe drumul împlinirii mele.
Procesul susținerii e departe de a fi ceva simplu de realizat în cuplu. Pentru că partenerul are rol de soț/ soție, uneori de prieten, alteori de psiholog, în cele mai bune cazuri, dar nu are responsabilitatea vindecării noastre și e nedrept să-i punem pe umeri greutatea nefericirii cu care venim la pachet.
Tipul de susținere e diferit de la o persoană la alta, în funcție de personalitatea fiecăruia dintre noi. Pentru o persoană emotivă, fie ea bărbat sau femeie, e destul de greu să te împingă de la spate, mai degrabă va veni lângă tine să te îmbrățișeze și să te încurajeze ștergându-și lacrimile de pe obraz. Iar unei persoane cerebrale îi va veni greu să considere această susținere benefică atunci când nevoia ei este să primească un braț fizic care s-o propulseze doi pași în față.
Până la urmă, cred că acesta este secretul unul cuplu fericit. Partenerii să-și vorbească reciproc aceeași limbă chiar și atunci când nu-și spun nimic.
M-am întrebat de foarte multe ori cum ar fi fost, oare, dacă aș fi avut lângă mine o persoană care m-ar fi strâns în brațe de fiecare dată când aș fi căzut, care mi-ar fi șters lacrimile de fiecare dată când aș fi disperat, care mi-ar fi preluat el din griji numai să mă vadă bine?
Astăzi, sunt mai mult decât convinsă că oricât de greu mi-a fost până aici, să accept drumul anevoios spre vindecare, nimeni nu ar fi fost mai potrivit să-mi stea alături și să-mi amintească de fiecare dată în momentele de criză și deznădejde:
– Caută mereu să fii fericită!
Și nu să mă tragă după el, ci din contră, să-mi dea libertatea să fiu cine vreau să fiu, sprijinindu-mă mereu pe brațul lui puternic.
Ca în final, să ies din zona de confort și să aleg mereu ceea ce mă face cu adevărat fericită!
Desi știu ca e puțin probabil sa-l primesc, as fi interesata de numele terapeutului carevte-a ajutat în acest proces(subînțeleg ca a avut o contributie).
În rest, din diverse motive, rătăcesc și eu în multe direcții.
Felicitări ca ai gasit-o pe a ta !
Nu e confidențial, doar că, vezi tu, eu am lucrat cu mai mulți. Inițial, acum câțiva ani am lucrat cu o tipă excepțională, Doina, care m-a ajutat să pun bazele încrederii în mine.
Ulterior, la câțiva ani după, adică de câteva luni am simțit că am nevoie de cineva care să mă ducă spre mai adâncul ființei mele, către Eul meu interior, subconștient, și mi-a intrat în viață Georgiana, iar și de mai curând am început să lucrez în paralel pe constelații familiale cu Romina.
Practic, atunci când simt că am nevoie de ceva anume mă îndrept spre cineva dintre cele 3, în funcție de nevoia mea. Iar continuu, mă aflu într-un proces de descoperire interioară care mă fascinează.
Scrie-mi în privat și îți dau nr lor de telefon.
Te îmbrățișez și am toată încrederea că va fi bine!
Când vrei cu adevărat, lucrurile chiar se leagă și se întâmplă!
Te îmbrățișez!