Drum fără prioritate

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când trebuie să plec cu amândoi copiii pe undeva mă cam ia tremuriciul. Și asta, bineînțeles, ca urmare a tuturor experiențelor din mașină în care ei urlau, se băteau, se enervau reciproc, iar eu, din față, conducând, cu posibilități minime de a reuși să rezolv cumva situația. Chiar și așa, în ultima perioadă am dezvoltat abilități de deschidere a cornului și aruncarea lui în spate doar cu dinții, recuperarea porcului lui Beatriz căzut pe jos, în spate cu doar două degete și mâna contorsionată, dansul din Cartea Junglei în zâmbetele taximetriștilor și camionagiilor din zona mea rezidențială și nu în ultimul rând, plonjarea sticlelor de apă care trebuie să ajungă întotdeaua, din prima, la deținător: cea albastră la Andre, cea roz la Beatriz.

Mi s-a mai dat, în timp, să experimentez la volan, blocată în trafic, o sesiune de vomitat a lui Andre, în timp ce eu îi aruncam șervețele din față, iar Beatriz striga: Mami, Ande vomită! Opește! Iar eu nu aveam unde opri, blocată fiind stânga-dreapta și acum, de curând, Andre care și-a scos centura în mers, încercând să se urce pe scaunul din dreapta supărat fiind că nu i-am dat lui primul lapte și i l-am dat lui Beatriz.

În concluzie, dacă am de ales, prefer liniștea.

Doar că atunci când se decide la nivel de grup de prieteni să ieșim la munte, parcă nu mai e totul atât de negru, și chiar dacă ar fi, ce faci de acum, stai numai în casă? Nu poți, așa că îți faci bagajele și speri la ce e mai bine.

Însă, eu veneam după o săptămână extrem de grea. Singură acasă 4 zile din 5, alergată zilnic prin tot Bucureștiul ba la întâlniri, ba la fotbal, ba la serviciu, ba la cumpărături – că nu e lapte, nu sunt cereale, trezită de la 7 – lucru pe care-l urăsc cel mai mult, stresată continuu că voi întârzia la grădiniță, nu a fost noapte să nu mă trezesc ba pentru unul, ba pentru celălalt, criza de mai sus a lui Andre care mi-a mâncat toată energia pe care o mai aveam la sfârșit de zi, seara – fă mâncare, joacă ”prinselea”, iar fotbal (în casă), ”de-a mama doctor”, ”de-a plăcintele”, așadar vineri eram pe pilot automat. Vorbeam sacadat și nu voiam decât cafea, cafea, cafea – semn clar de ”am nevoie să-mi fie bine”.

Am luat copiii la prânz, ca să doarmă în mașină, să avem drumul cât de cât liniștit, doar că………..prietenii noștri aveau alt program, nu ne-am mai întâlnit pe drum și, uite-așa, am greșit drumul.

Cu vreo două zile înainte pusesem adresa pe hartă și eram fix convinsă că ăla-i traseul. Cine-a mai pomenit să greșească Google-ul? Apoi, în mașină, am primit pe email indicațiile de drum de la cei de la cabană dar cum planul e plan și nimic nu îl mai poate schimba, am citit pe diagonală, m-am uitat la drum, și am zis – pe aici trebuie să fie. Dar nu prea a fost.

Acuma, pe bune – cine-a mai pomenit femeie să se priceapă la trasee? Eu stau extrem de prost la orientare. Eu abia după 1 an jumate în Pantelimon am înțeles un pic, cum stau bulevardele pe harta zonei. Fără GPS sunt pierdută.

Și totuși, Cris insistă să-mi dezvolt și această abilitate. Mă rog, insista, că de la experiența aceasta, cred că a înțeles că sunt irecuperabilă.

Deci, mi s-a părut că e pe-acolo, Google a confirmat, ce putea fi rău? Abia când doamna din GPS insista să o luăm pe un drum forestier și la 38 de km destinația noastră urma să fie pe partea dreaptă am înțeles că eu sunt o blondă desăvârșită, iar Cris, deschizătorul de drumuri.

– Tu ai citit indicațiile din email? mă întreabă el.

– Da. (Realitatea era că nu prea le citisem. Erau atât de multe și complexe și nu mai reușeam să procesez nimic)

– Și?

– Păi ăsta-i drumul. Așa zice Google.

– Păi ți se pare că e ăsta?

– Păi nu e.

– Dă încoace emailul să citesc eu, zise el tăios.

(Acuma, sincer, sincer, el în București m-a întrebat de 2 ori: ești sigură că ăsta-i drumul? Că eu te cam știu pe tine. Mie îmi vine să râd cu lacrimi acum, dar pe cuvântul meu de om că i-am zis: Da, uite, așa arată Google. Și i l-am arătat. Și l-am mai verificat o dată. Și tot așa arăta. Să-i spună cineva lui Google că ăla e drum forestier și nu e deschis mașinilor mici că uite-așa se strică luniștea unei familii).

Cu o întârziere de o oră, 100 de km in plus la cei 38 deja existenți și un slalom printre curbele de pe Valea Siriului, am ajuns într-un final la destinație, copiii epuizați la maxim, eu cu capul vuindu-mi și stomacul în gât, iar Cris șuierând chestii în limba lui printre dinți.

Nici mie nu mi-a fost simplu. Copiii au început să urle, Beatriz plângea de mama focului și mă chema în spate, a trebuit să mă duc la ea, să o iau cumva în brațe pe scaun. Apoi, au început să se certe de la mine, că Beti voia pe picioarele mele, dar și Andre voia în brațe, iar eu nu reușeam să îi cuprind, și așa stăteam în diagonală că nu este spațiu suficient între scaunele lor. Mă durea spatele îngrozitor, încercam să îi împac, să îi fac să uite. Mi se făcea rău de la stomac de la curbe, Beti spunea continuu ”mă doare burtica, mă doare burtica”, iar eu mă rugam în gând să nu vomite. Se lăsa seara, se conducea foarte greu. O grămadă de căruțe, vaci și cai dezlegați pe drum! HO-RROR!

Într-un final am ajuns. Uitasem cum e cu doi copii în excursie. Nu mai există program de somn, de masă, de orice ar fi. Ne-am culcat târziu, pe la 11. Beatriz a urlat până la epuizare. A adormit urlând: după tati, după bunica, după mine cu toate că eram cu ea în brațe, după orice și oricine. Abia ce adormise, că a venit Cris care o deranja cumva și iar s-a apucat de plâns. Toată noaptea s-a trezit și a plâns. Cred că am dormit în prima noapte 3 ore legate. Și vreo 4 în a  doua. În rest, am jucat fotbal, am pictat, am urcat pe deal și ne-am plimbat cu căruța, evident cu copiii în brațe. Nu am avut un minut singură. Jur!

Duminică am plecat spre casă. Abia am așteptat. Îmi era extrem de rău, iar mie nu-mi este rău aproape niciodată. Mă durea capul foarte tare, iar stomacul mă ardea îngrozitor. Nu am mâncat nimic, nu am băut decât apă. Abia am așteptat să ajung acasă. Un drum de 4 ore care abia a trecut: am ascultat până la epuizare aceleași două CD-uri – singurele pe care le am: unul cu Reamonn și unul cu Zurli. Nu mai suport să aud Supergirl și nici Ham, ham, ham și nici să aud ”veau cochigel, cochigel, cochigel” (covrigel).

După un somn de 11 ore și vreo 3 căni de ceai de gălbenele, mi-am revenit complet. Eram extenuată!

Zona Gura Siriului este extrem de frumoasă!

Abia aștept să mă întorc. Cu ocazia primei autostrăzi!