Iubirea înflorește prin libertate și moare prin contractare
Mă gândeam, oare pentru a câta oară?, cât de simplu e să ne creștem copiii dacă ne ascultăm intuiția.
Dacă ne dăm timp, spațiu și îi oferim toată încrederea pentru a o lăsa să vorbească liber.
Acum o săptămână, Beti a fost puțin răcită și avea o tuse super productivă. De fiecare dată când tușea, scotea niște zgomote oribile din gât care mie nu că-mi dădea fiori pe șira spinării, dar mi se făcea negru în fața ochilor. Pentru că mintea mea care are o ușurință incredibilă și de-a dreptul enervantă de a transpune aproape orice în imagine, vizualiza la perfecție microbilul din gâtul ei care se întindea peste tot, în corp.
Și am rugat-o cum am știut eu mai bine, în toate felurile posibile să scoată din gât, iar ea, nimic. Pe o parte îi dădeam tot felul de siropuri să o ajute la expectorat, pe altă parte ea refuza să scuipe.
Parcă anume înghițea cu plăcere ca să-mi facă mie viața amară.
– Nu vreau! repeta întruna.
Cu cât insistam eu mai mult, pe atât ea îmi spunea:
– Nu vreau!
Și cum era de așteptat, într-o bună dimineață cu cafeaua nebăută și cu nervii întinși la maxim, am auzit-o din nou, tușind ca un TBC-ist în ultima fază a bolii și i-am strigat:
– Beti, scoate din gât!
Iar ea mi-a răspuns:
– Nu vreau!
Moment când eu am vizualizat din nou cum înghite toată nebunia aia care se duce în plămâni, parcă direct în plămânii mei se ducea, și totul a fost atât de real și trăit la o așa intensitate încât am simțit cum iese din mine monstrul cu 7 capete și m-am apucat de urlat că noroc că stăm la casă, că sigur ar fi explodat blocul de la furia mea.
Pe Human Design sunt manifestor – generator, pentru cei care cunosc conceptul, probabil știu despre ce furie vorbesc. A haosului. Iar dacă vă regăsiți în această furie, posibil să fiți și voi la fel ca mine, așa că vă sfătuiesc să ieșiți urgent de oriunde ați fi, oricât de greu v-ar fi, și să stați numai voi cu voi până vă calmați. Altă soluție nu există, credeți-mă pe cuvânt! Altfel, riscați să dați foc la șandrama și nu cred că asta vă doriți! Și nici nu încercați să vă înfrângeți furia pentru că pe termen lung o să vă creeze probleme de sănătate. Pur și simplu, trebuie să învățați să o gestionați.
Cum urmează să vă povestesc imediat.
După ce am eliberat dihania din mine, iar în apărarea mea doresc să vă spun că am rezistat eroic 3 zile acestui conflict care mocnea între noi două, m-am dus în cameră la mine și am urlat vreo câteva minute în pernă până am simțit din nou viață în corp. Că eram super contractată și plină de nervi. Nu mai simțeam nimic decât nervi în creier, iar corpul amorțit.
Acesta este un exercițiu foarte bun când sunteți nervoși. Să vă opriți un moment și să vă întrebați: ce simt în corp?
Apoi, m-am îmbrăcat și am plecat să beau cafea la vecina. Că tocmai mă invitase iar eu sunt ultima persoană de pe planeta asta care ar considera lucrurile pur întâmplătoare.
După vreo oră și ceva m-am întors acasă, și la mine, acasă, în suflet.
Abia atunci am avut capacitatea de a mă întoarce către mine cu blândețe, dar nu din minte, din teama că se va îmbolnăvi și că ajungem la spital iar noi avem experiențe oribile la spital. Ci din inimă. Intuiție.
Ce oglindește în mine? M-am întrebat.
Că nu sunt văzută. Ca mamă, a venit răspunsul imediat.
Ce mă enervează, de fapt?
Că nu sunt văzută. Așa cum am avut mereu nevoie să fiu văzută, să fiu acceptată, când eram mică.
N-am fost un copil ușor de avut lângă casa omului. Am fost liniștită, dar într-a cincea citeam Itinerar psihiatric și mă informam despre psihoze, într-a șaptea am fost într-o tabără de jurnalism și am făcut practică la Socola, fascinanță experiență, într-a șasea citeam despre regresia lui Axl Rose, printr-a noua am devenit vegetariană ca să pot vorbi cu spiritele – mama cred că nici acum nu știe care-mi fusese scopul, dădeam în cărți, citeam în vise, învățam să-mi controlez mintea ca să primesc la teste numai ceea ce am învățat, și Doamne câte am mai făcut, și mă miram că mă credea mama puțin ”ciudată”.
Astăzi, toate astea nu mai par atât de nelalocul lor, bașca mă ajută enorm în traseul terapeutic pe care mi l-am ales, dar, atunci erau ”puțin” din alt spectru, iar dorința mea era doar să mă accepte lumea așa cum sunt.
Că mie nu mi se părea nimic anormal, atâta timp cât toate îmi veneau foarte firesc. Nu mă chinuiam să le atrag în viața mea, ele erau pur și simplu acolo, iar eu doar le vedeam.
Ani de zile am lucrat pe tema asta, inițial le-am ascuns și am început să le neg din teama de a nu rămâne, definitiv, singură și neînțeleasă, apoi, când am atins un anumit echilibru în viață, au venit toate peste mine. Au vrut să fie văzute!
Și nu am mai avut de ales decât să mă arăt cum sunt și să am încredere că cine mă place, mă place cum sunt! Iar astăzi, datorită acestora pot ajuta oamenii din jurul meu. Și vă jur, că nu există împlinire mai mare!
Beti nu vrea altceva decât să fie și ea văzută. Așa cum e ea. Cu temeri, cu alegeri, cu dorințe, oricare ar fi ele. Astea toate, la bază, sunt cele care ne fac unici.
Noi, toți, avem nevoia de a fi văzuți. Oricum am fi, oricât de ciudați am părea pentru ceilalți.
Te văd, formula din Avatar, este, fără, nici un dubiu, cea mai frumoasă declarație de dragoste.
Iar eu, dintr-o nevoie acută de a fi văzută ca om, ca mamă, am refuzat să-mi accept copilul, în unicitatea lui.
Când am realizat cât de adânc (ne) lucrează propriile noastre dureri, m-a luat instant durerea de cap. Mi-am și vizualizat creierul plin de nervi că nu recunoaște starea de eliberare când accepți că se poate și altfel. Când îți spui:
– Îmi văd teama de a nu fi văzut așa cum sunt, și e ok. Acum mă văd, iar copilul meu mă vede și mă iubește așa cum sunt! Cu tot cu furie și teama de a lăsa controlul deoparte!
Mi-a luat ceva timp să procesez toată povestea, nici o criză nu rămâne cu lecțiile neînvățate.
Apoi, m-am dus la ea și i-am zis:
– Beti, știi, îmi pare rău că am țipat așa rău la tine. Eu te iubesc cel mai mult și cel mai mult pe lumea astea și îți vreau tot binele, doar binele. Și în dorința asta mare, mare de a-ți vrea binele, nu am mai văzut ce vrei tu. M-am văzut doar pe mine și îmi pare rău. Uite, dacă nu vrei să scoți din gât, nu scoate. E alegerea ta, avem încredere în corpul tău că o să-ți spună ce trebuie să faci. Îți accept alegerea.
Pe moment a rămas și ea puțin mirată de schimbarea mea, iar la câteva ore distanță, când lucrurile au început să se mai așeze a venit și mi-a spus:
– Mami, îți mulțumesc că m-ai văzut! Nu știu de ce ai făcut asta, dar acum mă simt și eu mai liniștită!
Am rămas ca lovită de tren.
Mi-a venit să plâng de fericire și de tristețe în același timp.
Ce-am făcut și totuși, ce departe am ajuns.
E de prisos să vă spun că a început să scoată natural din gât tot ce avea, și-a revenit fără medicamente care oricum nu se găseau în farmacii, ci doar cu picături Polygemma, nici la spital n-am ajuns, iar eu mi-am luat una dintre cele mai importante lecții din viața mea de mamă.
Aceea de a mă vedea ca să-i văd pe cei din jur!
Am citit undeva așa: Iubirea înflorește prin libertate și moare prin contractare.
Să nu uitați niciodată asta: când sunteți în stres, simțit fie în cap, fie în stomac, picioare, mâini, când simțiți anxietate să știți că ați omorât iubirea. Când nu-l lăsați pe cel de lângă voi să fie el însuși, ați omorât iubirea. Când nu-l vedeți cu nevoile și dorințele lui și proiectați pe el propriile voastre nevoi și dorințe, ați omorât iubirea.
Pentru voi și pentru cei din jur.
Când începeți să respirați, să vă conectați la corp, să se lase liniștea în voi și să vă ascultați intuiția, orice v-ar spune ea, înflorește și iubirea. Când vă dați libertatea de a fi așa cum simțiți, când îi acceptați pe cei din jur așa cum sunt înflorește iubirea.
Pentru voi și pentru cei din jur.
Atât de simplu e!
* Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.
Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.
Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.
