Jurnalul lui Mihail Sebastian, o viață într-o carte

Am terminat de citit Jurnalul lui Mihail Sebastian. Cred că sunt trei ani de când am început această carte. Am citit-o exact așa cum simt că a fost scrisă: trăind-o. Au fost perioade în care am citit zilnic și altele în care mi-am dat timp să las totul să se așeze.  Mi-am dat seama că am și eu nevoie să fac pace și să mă adaptez la schimbările uneori abrupte din viața lui, ca și cum aș fi fost acolo cu el.

Mihail Sebastian nu a fost niciodată un om fericit, mai degrabă împăcat cu soarta lui.

Iar Jurnalul lui descrie profund suferința umană, văzută din mai multe unghiuri.

Pe o parte, descopăr o suferință la nivel personal, de a avea o așteptare de la viață fără ca vreodată să se împlinească. Spune în mai multe rânduri  că ce își dorește cu adevărat sunt trei lucruri: o femeie alături, bani și un acoperiș deasupra capului. Aparent nevoi banale, dar când vorbim de un artist, se știe că partea umană e mult mai greu de integrat când mintea îți zboară la muzică (asculta în fiecare seară concerte simfonice), piese de teatru și romane.

Nu a fost niciodată căsătorit, povestește de câteva relații mai răzlețe, dar iubirea sau relațiile de cuplu nu păreau să aibă prioritate in viața lui chiar dacă visa la o femeie.

Iar femeia aceasta a existat în viața lui, Leni, o actriță cu un stil de viață magnetic care l-a atras pe M Sebastian tocmai pentru că aducea culoare într-o viață apatică, dar, cum de altfel știm că a visa la o relație implică mult mai mult decât un partener, Mihail Sebastian alege să sufere și să se desprindă de imaginea fizică a lui Leni, păstrând-o, totuși, nemuritoare atât prin rolul Anetei dar și a Monei, din piesele lui de teatru. Mi s-a părut romantic cum scria el la Steaua fără nume aparându-i mereu Leni în minte :) și cum o analiza pe rol atunci când repetau împreună pentru Jocul de-a vacanța, în timp ce-și spunea în minte: Trebuie să mă rup de ea!

Am înțeles atunci că forma lui de implinire a fost să scrie. Și nu trăirea în viața fizică, propriu zis.

O viață aparent simplă, bogată din multe perspective, dar niciodată suficientă pentru el– și aceasta e tot o formă de suferință.

Această primă parte a jurnalului, de altfel cea mai caldă și luminoasă, este brusc întreruptă de venirea celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci m-am oprit din lectură, am lăsat emoția să se așeze și m-am bucurat de acea liniște, știind că pentru autor, cât și pentru mine, era ultima dată când o trăia. Războiul, văzut prin ochii lui, m-a zguduit. Scriitori care mi-au bucurat adolescența – Camil Petrescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Victor Eftimiu, Nae Ionescu , Rebreanu, Sadoveanu– apar redesenați într-o realitate complet diferită. Și recunosc, că uneori, mă duceam în spate să recitesc paragrafe cu Leny și Eliade de dinaintea războiului ca să pot digera mai ușor anii de persecuție.

Sebastian era evreu, iar odată cu războiul, evreii au intrat într-o suferință fără precedent. Prieteniile pe care le credea puternice se închideau peste noapte. Uneori aveam impresia că scrie chiar în prezentul nostru, pentru că vorbește despre războiul Rusiei împotriva Ucrainei ca și cum ar fi fost cel de acum. E tulburător să vezi că după aproape 80 de ani de la sfârșitul acelui război, trăim încă in separare, ură și furie, lipsindu-ne complet definiția cuvântului colaborare, conviețuire, cooperare.

Astăzi, la fel ca și atunci, o jumătate de țară merge într-o direcție, cealaltă jumătate în alta, in timp ce toți privesc resemnați haosul care se așterne…și care ne cuprinde.

Nici o veste de pe front este leitmotivul anilor de război trăiți de Mihail Sebastian.

Nici o veste ani de zile până când Bucureștiul este bombardat brusc într-o noapte și rușii au început să conviețuiească cu românii, violându-le femeile pe stradă.

Suntem o țară care nu și-a iubit niciodată cu adevărat poporul.

Mihail Sebastian moare la aproape șase luni după ce închide jurnalul, la 37 ani, călcat pe trecerea de pietoni, într-un banal accident. Am simțit, citindu-l, că și-a prevestit această moarte in aproape toate cele 600 de pagini de jurnal.

În primul rând, pentru că nu și-a iubit viața și a purtat greutatea războiului în suflet (casa îi este bombardată, este dat afară de unde lucra ca avocat, profesor, jurnalist, este obligat să facă stagiul militar în condiții inumane, să plătească taxe absurde, nu mai are voie la teatru, de altfel, scrie sub pseudonim și scrie pentru că era singura lui formă de venit și trimitea manuscrisul prin cineva care răspundea pentru munca lui – de aceea erau atât de importanți prietenii). În al doilea rând, pentru că Accidentul – apare deseori în jurnal ca o carte pe care o recitește, așa cum făcea și cu alte scrieri de-ale lui, și de care se simte foarte mândru, comparativ cu celelalte.

E un sentiment de goliciune sufletească să citești atâta timp despre un om, ca și cum ai ieșit la cafea cu un prieten care îți povestește viața lui și brusc, dispare. Rămâi, așa….neîncheiat. E nevoie de a face pace că viața e dincolo de orice control al nostru și bucuria e acum și aici. Dacă e să trag linie, până la urmă, Mihail Sebastian a trăit aproape totul în acești 37 de ani ai lui.

Ironic să vezi perspectiva lui, a unei vieți mărunte și banale, și perspectiva operei lui, aceea a unui om complet.

Rămân la finalul cărții cu un sentiment plăcut că am cunoscut un om, atât cât mi s-a permis, care mi-a oferit lecții extraordinare de viață, mă simt mult mai bogată emoțional, dar și cu sentimentul specific M Sebastian de împăcare cu ideea că noi, românii, suntem încă departe de a ști să colaborăm, departe de a fi prieteni unii cu alții, departe de a ne susține ca popor. Suntem departe de a înțelege profund cuvântul „împreună”. Suntem un popor dislocat. Suntem ca un copil abandonat la orfelinat de propria mamă – singur, nesusținut, rătăcit în propria lui casă, uitând că noi suntem singurii care ne putem salva.

Care noi?

[/fusion_text][/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]