Cum mi-am liniștit copilul după o noapte nedormită

– Mami, vrei să te mângâi? mă întreabă Beti în timp ce stau lângă ea să adoarmă.
Ce iubită și împlinită m-am simțit dintr-o dată. Nu cred că m-a mai mângâiat cineva de vreo câteva luni bune. Poate ani?!
– Da, iubirea mea, mi-ar plăcea să mă mângâi.
Și simt o mânuță fină și caldă mișcându-se ușor prin părul meu.
Doamne, ce bine e!
– Știi, așa îmi face și doamna la somnul de prânz, de la grădi.

Am ațipit cu părul în extaz. Beti se foia.

– Mami, vreau apă!

Abia reușesc să mă dumiresc unde sunt. Mă ridic, bâjbâiesc pe întuneric, găsesc paharul și îi dau apă.

Își umezește buzele și mi-l dă înapoi. Reiau drumul pe întuneric și-l pun pe marginea mesei. Mă reîntorc lângă ea, în pat. Închid ochii și capul mi se învăluie în căldura camerei.

– Mami, mă doare burtica. Uite aici.

Îmi ia mâna și mi-o pune pe pielea catifelată de pe burtica ei.

– Ce ai vrea să-și facă, mami?

– Să mă mângâi, să-mi treacă.

Mă apuc cu mâna contorsionată să-mi plimb degetele pe conturul burticii ei.

Ochii mi se închid. Aș vrea să fie noapte și somn doar pentru copii. Iar eu, fără să dorm să am puterea să mângâi continuu pielicele de copii drăguți, să scriu, să fac curat, să spăl și să întind rufe. Tot ceea ce în timpul zilei nu mai reușesc. Iar a doua zi dimineață, să fiu proaspătă și bine dispusă ca nicicând.

Adorm. Încep să visez casa bunicilor. Nu-mi dau seama dacă sunt copil sau adult. Dar mă joc cu o pisică, iar afară este vară.

– Mami, vreau apă. Mamiiiiii, mamiiiiiiiiiii, mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, vreau apă!

Cu ochii crăpați ca-n desene animate, mă ridic iar. Mecanic îi dau apa, nu-mi amintesc dacă a băut ceva, pun paharul înapoi.

Mă așez pe marginea patului ei.

– Beti, mami pleacă la nani. E târziu și toată lumea trebuie să facă nani acum.

Nu îi văd fața, dar o aud smiorcăind.

– Ce s-a întâmplat, Beti? De ce plângi?

– Mă doare aici!

– Unde, iubirea mea?

– Aici, la picior. Și-mi arată pulpa cândva afectată de dermatită atopică, acum având doar câteva puncte roșii.

– Beti, aici nu mai ai nimic.

– Dar mă doare!

I-am luat piciorul și i l-am masat.

– Îți place? E bine?

– Da……

M-am ridicat, am pupat-o și mi-am luat la revedere.

– Noapte bună, Beti!

– Noapte bună, mami.

În timpul nopții s-a trezit de 3 ori. O dată a mers la baie și de două ori a vrut apă.

Dimineață, eu eram semi adormită. Ea, de 3 ori mai prost dispusă.

Începe să plângă. Nu vrea să se îmbrace. Mie îmi vine să urlu. După o noapte cu 5 ore de somn și fragmentată între o baie și 2 pahare de apă, îmi vine să-mi iau câmpii. Răbdarea e undeva spre -0 împărțit la 2. Începe să mi se urce sângele în creier și să mă ia cu călduri.

– Eu sunt gata! mă anunță Andre. Beti e bebelușă, Beti e bebelușă, că nu e îmbrăcată, începe el să strige. Eu sunt primul la spălat pe dinți, nanananananana! Beti e bebelușă…..

Strâng din dinți. Îmi ies scântei din ochi și flăcări pe gură. Respir greu. E momentul în care pot avea o dimineață frumoasă în familie sau să se prăbușească totul și să ne certăm pe echipe: eu cu Beti, eu cu Andre, Beti cu Andre, iar Cris cu mine.

Beti se zvârcolea, urlând. Andre se spăla pe dinți. Eu mă uitam lung și îmi adunam forțele. Aș putea să-mi  țip frustrarea, să strig cât de greu îmi este, cum mă culc în fiecare noapte la 1 și cum mă trezesc de câte 2-3-4 ori pe noapte. Cum dimineața trebuie să fiu proaspătă ca un măr gata cules din copac, veselă și iubitoare.

Aș fi putut spune astea și mult mai multe! Doar că ar fi fost DOAR despre mine, iar ei chiar nu s-au născut nici să-mi fie psiholog și nici măcar prietenul care mă ascultă.

M-am dus spre ea, am luat-o în brațe și am început să-i cânt. Să mă relaxez eu, să se relaxeze ea. Am strâns-o puternic și i-am cântat și mai mult. Timpul s-a oprit în loc, iar sufletul meu a prins aripi.

Am știut că nimic mai bun nu aș fi putut face decât ceea ce tocmai se întâmpla.

S-a oprit din plâns.

– Nu vreau rochița asta!

– Uite ce frumoasă e, Beti! Are inimioare!

– Nu, eu vreau fustiță colorată. Uite, pe asta!

S-a dus la dulap și și-a scos o fustă verde, cloș.

– Bine, ia-o pe aia și cu bluza asta și gata. Arăți foarte bine.

S-a transformat. S-a spălat pe dinți, a mâncat fără nici un chin, a plecat cu tati, luându-și rămas bun, puternic din mână.

Într-o dimineață rece și mohorâtă de toamnă, după o noapte complicată, copilul ”care mă provoacă” a reușit să mă facă să-mi depășesc limitele, să-mi găsesc calmul într-un amalgam de emoții și frustrări.

Într-un moment de criză, am reușit să devin mai bună și creativă.

A-ți păstra calmul într-un moment critic este într-adevăr, o virtute!