Cum am reușit să-mi fac copilul să mănânce cu efort minim

Pentru cei care au deschis mai târziu radioul, copilul cel mic al familiei noastre pe nume Beti, nu mănâncă. Am scris despre asta aici.

Nu vă pot explica chinul. Până la 1 an, mă lua tremuratul și rămâneam fără aer numai când mă gândeam că vine ora de masă.

După 1 an până pe la 2 mânca la grădiniță una-alta, iar cina rămânea în farfurie.

După 2 ani, mânca doar dacă era hrănită. Dacă nu era hrănită, prefera să plece flămândă la somn. Respectiv, cu mine rămânea flămândă, cu Cris era sătulă.

O singură regulă se aplica: ce-i pe masă, aia-i mâncarea. Nu am gătit niciodată preferențial. Nu că ar fi avut ea vreo mâncare preferată.

În jur de 3 ani, când am văzut că se îngroașă gluma am început să limitez totul.

– Mănânci-mănânci, nu mănânci, stai la masă până termină toată lumea. Fără jocuri, avioane, numărat pe degete și alte chestii pe care le inventau toți în jurul meu în disperare de cauză. Eu doar muream pe dinăuntru, puțin câte puțin.

– Vreau să-mi dai în guriță, mi-a spus ea. Mami să-mi dea!

– Beti, mami nu-ți dă în guriță, iubirea mea.

– Dar te roooooog, mă implora ea cu lacrimi în ochi.

Cred că oricine s-ar fi lăsat înduplecat. Respectiv, noi toți, timp de 3 ani până atunci.

– Nu-ți dă mami, iubirea mea în guriță.

– Dar eu sunt mică și nu pooooot!

Șantaj? Nici pomeneală!

Nevoia de atenție, confirmare? Oooo, DA!

– Beti, iubirea mea, dormi tu singură?

– Da.

– Te speli tu singură?

– Da.

– Faci tu pipi singură?

– Da.

– Te îmbraci singură?

– Da.

– Te dezbraci singură?

– Da.

– Pui masa singură?

– Da.

– Bei apă singură?

– Da.

– Te încalți singură?

– Da. Mă joc singură! Și mănânc singură! completează ea.

– Nu ești tu fetiță mare care face atâtea lucruri singură?

– Sunt!

– Atunci, reușești să mănânci singură?

– DA!

Ei bine, dragii mei, durerea sufletului meu cea mai mare a fost și încă mai este, parțial, lipsa de încredere în mine. Că pot, că voi reuși, că sunt unică și minunată!

Copila mea, minunata mea fetiță, a doua născută, exact ca mine, suferă de aceeași ”boală”. Și-i spun în continuu că e isteață și deșteaptă și frumoasă.

Însă, pentru ea, nu este suficient. Pentru ea, ca și pentru mine, faptele contează și feedback pe rezultat!

Te-ai descurcat bine la exercițiul acela. Am văzut că ești atentă atunci când te încalți! Ce ordonată e camera ta atunci când îți aranjezi hainele la loc!

Azi, a fost un prim moment de vindecare. Al ei, dar mai ales AL MEU.

Că pot să-mi fac copilul să mănânce. Chiar și după 3 ani.