Mamelor din lumea-ntreagă: școala e ultimul stres când empatia s-a dus pe apa sâmbetei!
Știți de ce la războaie se duceau, cu puține excepții, doar bărbații? Nu pentru că erau mai puternici sau mai îndemânatici la arme, nici mai pricepuți la mânat calul sau pus bombe, ci pentru că dacă erau chemate femeile, s-ar fi amânat războaiele până în zilele noastre, că s-ar fi certat între ele cine-și crește copilul mai bine.
S-ar fi dus naibii împărțirea lumii, eliberarea sclavilor și descoperirea de noi teritorii.
– Cum fată să-l trimiți la școală pe timpul războiului? Eu am chemat-o pe soacră-mea la mine, să se ocupe ea. Mai bine acasă, decât cine știe ce pe ce coclauri să umble, fără mine. Să-l mai tragă și curentul pe câmpiile alea!
– Da’ ce, fată, Malala când s-a dus la școală pe război cum a fost? A ținut-o mă-sa-n puf? Vezi că nu știi ce vorbești?
– Eu nu vreau copilul meu să fie nici o Malala, eu vreau să fie sănătos la mine acasă. Mai bine sănătos, decât să scrie cărți și să câștige Premiul Nobel. Lasă, că nu vreau să fie geniu, să fie el fericit.
– Păi ce vrei să spui, că ceilalți nu-s fericiți? Și copilul meu e fericit! Mi-a zâmbit de dimineață și mi-a spus ”mami, sunt fericit”.
– Asta s-o crezi tu! Te-a mințit, îi este frică de tine, că iar pleci de lângă el. Păi cu o mamă plecată la război, cum să fie fericit? Mai bine l-ai fi lăsat la orfelinat dacă tot ai chef să pleci la războaie. Pun pariu că ai fost prima care te-ai candidatat. Pe el îl trimiți la școală, tu la războaie, halal, mamă! Vai de viața ta! De ce ai mai făcut fată, copil, dacă vrei să scapi de el și-l trimiți la școală?
Probabil acum s-au inventat și luptele în nămol. Care s-ar fi ținut până în zilele noastre dacă nu ar fi venit bărbații să lupte ca vitejii, iar femeile în continuare să demonstreze:
– Cine este cea mai bună mamă de pe planetă?
– Tu ești, mămica mea, dar mai bună și mai bună este tanti Florica de la 2 care face gogoși îndulcite cu stevia și școală on line!
Ia și te depășește acuma c-ai sfeclit-o!
Dar să nu credeți că povestea aceasta se va sfârși vreodată, cum nici Alba ca Zăpada care s-a măritat cu un prinț frumos n-a trăit fericită până la adânci bătrânețe. Sigur s-a întâlnit cu o colegă de serviciu pe când aștepta trăsura spre casă, care a ținut s-o informeze că ultimele studii în domeniu au demonstrat că în cazul înghițirii unei cantități oricât de mici de otravă se poate transmite la făt, prin lichid amniotic, iar probabilitatea de a dezvolta boli complicate este foarte ridicată.
Uite de aia nu se trimit femeile la război! Că e suficient să-i spui unei mame că îi vine soarele în ochi copilului, iar ea nu a observat, că s-a dus cu Războiul de Independență!
– Mie nu-mi spune nimeni cum să-mi cresc copilul, e clar?
De fapt, cu asta ar trebui să rămâneți. Că cel mai important lucru pe lumea asta e să vă vedeți de copilul vostru. Dacă vreți pace în lume.
Pare chiar simplu, nu? Cât e de greu să-ți vezi de viața ta?
Foarte greu. Zilele trecute, eu chiar îmi vedeam de viața mea, povestindu-vă despre cum îmi voi duce copiii la școală. Atât a fost! S-a dezlănțuit potopul.
Nici timp, dar nici răbdare n-am avut să citesc toate comentariile de pe Facebook, însă mi-am putut face o idee despre lumea mamelor în care ne găsim: toată lumea este mama perfectă, ceea ce nu ar fi nici o problemă, dar toate mamele perfecte țin morțiș s-o și demonstreze public! Ca și când ne-am găsi în fața unei parade, unde mamele defilează cu copiii perfecți din dotare: care mai cu părul lung sau tuns, care mai școlit în afară, care mai școlit acasă, care mai îmbrăcat, care mai dezbrăcat.
Sincer vă spun și din toată inima, că am rămas tablou și nu mi-a venit să cred dimensiunea urâțeniei umane.
Pentru că nu e nimic mai urât să vezi niște mame, mame care înțeleg că țin la educația copilului că despre asta era tema articolului, care se bălăcăresc că dacă ar fi fost pe viu, sigur s-ar fi și scuipat, cu tot coronavirusul în care ne bălăcim cu toții.
Eu am fost prima care mi-am luat niște flegme virtuale, de la tocuri mi se trage, însă partea bună e că nu le-am simțit deloc pe piele, s-au dus cum au venit.
Nu există om pe lumea asta care să-mi spună mie cum să-mi cresc copiii! Asta ca idee generală.
Și nu e nimic pe lumea asta care să-mi schimbe percepția asupra deciziilor mele!
Eu fac ceea ce simt, iar ceea ce simt e ceva absolut! Nu există altceva peste!
Nu fac întotdeauna bine, dar ce fac sunt asumată. Și dacă greșesc, încerc să rezolv cu toate instrumentele.
Așa că pe mine mă lasă absolut rece orice s-ar spune despre copiii mei sau despre modul cum îmi cresc copiii.
Ceea ce mă irită însă, e că se pierde din toată povestea asta cu dusul sau nedusul copiilor la școală, cel mai elementar și important aspect:
Oamenii vin din contexte de viață diferite.
Sunt părinți care pot sta acasă cu copiii și să facă școală on line, sunt alți părinți, antreprenorii de obicei, care nu pot sta acasă pentru că mor de foame. Ei sunt singurele motoare care produc energie pentru familia respectivă. Și vă rog să nu-mi spuneți că ”e mai importantă sănătatea” pentru că în cazul acesta, nu se aplică. Conform piramidei lui Maslow, după ce suntem sănătoși, pentru că suntem momentan, avem nevoie să mâncăm. Că dacă nu mâncăm, nu mai suntem sănătoși.
E foarte simplu.
Apoi, sunt părinți care au ajutoare: bunici, vecini, bone. Dar sunt alții care nu au nici un fel de ajutor. Este incorect și frustrant ca tu, mamă cu ajutor acasă, să arăți cu degetul spre mama aceea, care n-a mai ieșit singură din casă de 6 luni, că alege să-și ducă copilul la școală. Sunt convinsă că aceste mame fac parte din grupul celor care nu cred în depresie și consideră sinuciderea doar o scuză în fața lașității.
Apoi, sunt părinți cărora situația de șomaj cu 75% din salariu îi mulțumește. Cunosc cazuri concrete. Sunt cei care muncesc zi lumină la patron, iar acum, în final, au timp și de ei. Copiii le sunt mari, școala on line e parfum de lăcrămioare pentru că de la o vârstă încolo implicarea părintelui tinde spre zero. În cazul meu și a multora dintre noi, copilul 1 are nevoie de 75% implicare din partea părintelui, iar copilul 2 de 100%, în cazul în care se va face școală on line.
Se poate compara în vreun fel situațiile acestea intre ele?
Categoric, NU!
Fiecare e o situație, de aici și dreptul părintelui de a alege ce vrea să facă cu copiii. Pentru că fiecare părinte ar trebui să știe ce i se potrivește mai bine modelului din casa lui.
Mamelor din lumea-ntreagă, dacă vreți copii echilibrați, educați și viitori adulți responsabili pentru care vă luptați acum și pentru care ați mușca în carne vie, vă rog un singur lucru:
Învățați-vă copiii să fie empatici cu cei din jurul lor!
Pentru că fie ea școala acasă sau în bancă, totul va fi egal cu zero dacă nu suntem noi, părinții, model de înțelegere a diversității, a diferențelor dintre oameni și gândire, opinii și principii!
Nimeni nu e la fel, dar toți tragem la aceeași căruță: binele copilului nostru!
*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)