În ochii fetiței mele sunt …eu
– Mami, mami, te-ai trezit? aud un șoptit în urechea mea dreaptă.
– Nu.
– Ba da, te-ai trezit.
– Nu m-am trezit. Vreau să dorm.
– Hai până jos cu mine.
– Beti, vreau să dorm.
– Vii un pic, apoi te întorci să dormi.
Prima dată am crezut. M-am dus și nu am mai reușit să mă întorc.
Și în următoarele dăți m-am dus, de parcă poate cineva rezista insistenței. Doar că am mai întârziat 5 minute. Cam atât (mai) durează momentul meu de relaxare, sâmbăta dimineață. 5 minute cu un glas suav în ureche.
Sâmbăta trecută, urma să plecăm în vizită la o bună prietenă de-a mea.
Andre, ca orice bărbat, și-a luat hainele aranjate de mine pe pat și s-a îmbrăcat în fix în 5 minute, cu tot cu spălat și aranjat.
Beti, însă, aștepta altceva.
– Eu vreau rochiță!
– Uite, asta!
– Nu asta cu inimioare.
– Alta n-avem.
– Atunci fustiță.
– Asta? Arăt eu una la întâmplare.
– Nu asta, aia care-mi place mie.
– Aia e murdară.
– Atunci rochiță, dar nu aia cu inimioare.
– Beti, nu mai e alta!
– Ba da, vino să-ți arăt!
– Aia e de vară. Acum e toamnă.
– E bună aia.
– Nu e, Beti. Îți va fi frig.
După 20 de minute, începuse să mi se urce nervii la cap. Stăteam înconjurată de haine, iar fii-mea cu mâinile încrucișate, dădea din cap că nu.
– Beti, mă duc să mă îmbrac. Te hotărăști ce ținută vrei din cele la ofertă, și mă întorc.
Am plecat nervoasă, scoteam de fapt fum pe nări. Pe drumul spre dormitor, m-am întâlnit cu Cris.
– Ce-ai pățit?
– Îmbrac-o tu. Că eu nu mai pot!
Deschid dulapul. Mă uit lung la hainele mele și nu știu ce să aleg. E cam frig afară, dar poate se încălzește. Să-mi iau ceva de vară? Pantaloni sau rochie? Cămașă cu mânecă lungă sau tricou? Rochia asta e prea groasă. Mai bine îmi iau pantaloni. Dar nu o să mă simt bine atâtea ore în blugi. Deci mai bine rochie.
Apare Beti tot în pijamale.
– Hai mami, mă ajuți să mă îmbrac?
– Te-ai hotărât?
– Eu vreau fustița aia care-mi place.
– Am zis că e murdară. Nu mai bine, îți iei tu pantalonii cu steluțe și bluza asta care-ți place atât de mult cu Minnie?
– Ba daaaa!
– Aliluia!
Dacă ar fi ceva să schimb la mine, cu siguranță mi-aș dori să fiu mai hotărâtă, mai fermă. Cu copiii în general și cu viața mea profesională, în particular. Și-atunci, dacă am un copil exact cum aș fi vrut eu să fiu, de ce mă supăr? De ce mă irită atât de mult? De ce mi-e atât de greu să o gestionez?
Nu ar trebui oare să mă bucur, că primesc exact mâna de ajutor de care am nevoie pentru a-mi exersa fermitatea și hotărârea? În fiecare zi din viața mea.
– Eu vreau bomboane! îmi strigă Beti.
– Nu mai sunt!
– Vreau să văd!
Și-mi dau seama că e momentul în care mi-ar spune – Fii fermă și spune că nu-mi dai. Menține-te pe poziție până mă opresc să-ți mai cer.
– Vreau bomboane, îmi strigă ea din nou.
– Dimineața nu se mănâncă bomboane. (după luni de zile în care am repetat replica aceasta)
– Da, știu, îmi răspunde ea, pe un ton convins.
Deci, e un test, de a mă verifica dacă sunt încă fermă pe regulă.
Copiii nu se nasc pentru a-și enerva părinții
Eu chiar credeam acum câțiva ani că Beti are capacitatea supranaturală de a ști exact ce mă enervează ca să mă atingă în punctele sensibile – cu mâncarea, cu somnul, cu bomboanele.
Cumva, aveam dreptate, în disperarea mea – Beti a venit, preluând de la generațiile dinaintea mea, nevoia de a fi hotărât, perseverent și ferm în decizii.
Practic, stau față în față cu imaginea mea îmbunătățită.
Trebuie doar să învăț să o accept!
**Iar dacă mai vreți să continuați lectura, vă invit să comandați cartea Destin de mamă, care nu dă sfaturi și nici povețe, ci doar relaxează părinții obosiți, seara. De fapt, vă face să râdeți.
Sursa foto: aici
