Și dacă n-am țipat, înseamnă că mi-a plăcut?

Știți vecinii ăia care nu salută niciodată? Sigur îi știți. Nu am cum să fiu eu singura nefericită care are vecini care nu dau un amărât de ”bună ziua” în condițiile în care locuim unul în fața celuilalt. Practic, eu mă uit în grădina lui. El știe când am aprins lumina la baie. Eu știu programul lui de lucru, el știe că avem, la fel, doi copii de aceeași vârstă.

Iar voi sigur știți, că rasele nu se combină.

Am scris un articol întreg despre cât mă frustrează oamenii care nu salută. Pentru cine l-a pierdut, îl găsește aici.

Acuma, când stai într-un bloc cu 10 etaje, probabilitatea să îți cunoști toți vecinii e destul de mică. Nu mai spun că ar fi frumos să saluți pe oricine ai întâlni pe scara blocului. Dar, asta e deja din volumul II al Codului bunelor maniere. Propun, să păstrăm discuția mai simplă.

Când stăteam în oraș, la fel, aveam vecinul din față care nu saluta. Dar și eu, m-am ambiționat, am salutat în continuu până când și acum, când ne mai întâlnim din greșeală, mă recunoaște și mă salută politicos.

În prezent, povestea se repetă. Sunt încă în faza de vorbit singură pe stradă.

Ei bine, astăzi, după ce abia culcasem copiii și la propriu, mi-am făcut o cruce mare că am ajuns cu bine până la acel moment al zilei – să îmi fac o cafea și să am o oră de liniște în care să mă pot organiza cu următoarele treburi, a început ACEST vecin să taie plăci de gresie. Bine, nu el, angajații lui.

În curtea din fața casei lui, în fața casei mele, respectiv fix în fața dormitorului unde se odihnea Prințesa din pădurea NE-adormită, pentru că Beti doarme atâta timp cât este liniște solemnă în casă se făcea un zgomot infernal. E drept, pentru câteva secunde, apoi liniște, apoi iar câteva secunde, apoi, iar liniște, și tot așa, un fel de picătura chinezească. Nici să dormi, dar nici prea treaz să stai.

Sângele în mine a început să pulseze, tâmplele să-mi zvâcnească, mâinile să-mi transpire, inima să-mi iasă din piept. Mi-am oprit respirația pentru o secundă. Parcă aș fi vrut să simt că nu am fost acolo, că am visat, că era din alt film, iar mie mi se părea.

– Maaaaamiiiii, s-a auzit în următoarea secundă.

Toate planurile mele, toate lucrurile pe care urma să le fac, cafeaua pe care mi-o doream băută în liniște, ideile de articole la care aș fi vrut să lucrez, gura mea de aer, momentul MEU, s-au dus toate cu primul zgomot de gresie tăiată.

Să fie vreo săptămână și ceva de când taie gresie în intervalul în care toți copiii, mai ales ai mei și ai lor, dorm. Doar că ai mei dorm vis a vis, ai lor dorm la bunica.

V-am zis, rasele nu se combină.

Dar de ce le-ar păsa? Probabil tot în volumul II se găsește și capitolul despre respectarea orelor de liniște în intervalul 13-17.

Aș fi putut să mă duc la ei, dar aveam atâția nervi că aș fi dat-o în discuții inutile.

Apoi, îmi amintesc de abordarea soțului meu care, decât să-i deranjeze pe alții în nesimțirea lor, mai bine evită.

– Dacă omul nu s-a educat până la vârsta matură, nici nu prea mai are șanse, îmi spune el. De ce să ies în evidență, arătând cu degetul? (de aia m-a întrebat o vecină, acum ceva timp, cine-i soțul meu că ea nu l-a văzut niciodată la față. Probabil credea că am vreunul imaginar, iar eu sunt un pic dusă….)

Pe de altă parte, el nu este obișnuit cu abordarea românească – legea e pentru proști, respectul e un neologism, iar dacă n-a țipat, înseamnă că a vrut!

Sursa foto: aici