Sunt binele de care am nevoie. Aici și acum.
Anul trecut a fost anul cel mai greu din toată viața mea, cel puțin, așa simt acum.
Posibil să fi fost un an greu și acela când am dat Bac-ul și TREBUIA să îl iau cu minim 9 sau anul în care am fost lăsată pe locul secund de iubitul meu din adolescență și orice fărâmă de încredere, și așa, foarte firavă, s-a evaporat, lăsând urme adânci în inima mea, ca un gol cu margini aspre demne de a alunga pe orice s-ar fi apropiat de mine prea mult, posibil să fi fost un an greu și atunci când am devenit mamă și n-am știut cine mai sunt eu, alegând să fiu cine TREBUIA să fiu și nu cine simțeam să fiu.
Un copil care avea nevoie de blândețe.
Anul trecut a fost anul cel mai greu din viața mea pentru că toți anii în care am avut nevoie de blândețe și am răspuns cu forță (contrar puterii care vine din interior) și-au adunat durerea într-unul singur. Anul trecut.
Nici o factură nu rămâne neplătită. În viața asta sau în următoarea, cea a copiilor copiilor noștri.
Iar plata se face individual, fiecare plătește ce a consumat.
Unele drumuri chiar sunt necesare de a fi făcute singuri, doar noi și Universul
Trăim, în schimb, într-o lume a extremelor. Mâncăm mult sau deloc, ne arătăm cu totul sau deloc, ne atașăm de copii sau îi agresăm, iubim până murim de dor sau urâm până ne blocăm între noi.
Ca niciodată, am simțit în această perioadă că mi se cere să fiu BINE într-un fel anume. Că se așteaptă de la mine să fiu BINE.
Când eu eram bine. În procesul meu, eu eram bine. Fericită că pot trăi să duc procesul pe picioare. Chiar eram bine. Și totuși, nu eram BINE pentru cei din jur.
– Când te mai faci bine?
– Vei mai fii vreodată bine?
– Hai, Dina, nu ești bine, se vede pe tine că nu ești bine!
– Ești așa de luni de zile, când îți trece?
Sau la polul opus:
– Hai, fii bine!
– Ce-ți lipsește să fii bine?
Eu sunt bine.
– Nu ești bine!
– Ba sunt bine!
– Dacă spui tu….
E adevărat că nu pun fotografii cu mine răzând cu gura până la urechi, nici în vacanțe spectaculoase nu am plecat, nici ”bună dimineața, ce frumoasă este viața” nu afișez pe social media.
Binele meu este acum să fiu în pace cu mine. Să îmi conțin corpul care nu mai vrea cafea, să identific ce îmi place, să-mi aleg tonul de pe blog, să ajung la un masaj că mă doare spatele, să vorbesc cu Dumnezeu în privat.
BINELE MEU este să fi închis buclele trecutului, să le fi acceptat și să nu mă mai provoace.
Doamne, îți mulțumesc că pot trăi acest minunat BINE!
Să nu mai existe acea mână de monstru cu gheare și păr de lup care să mă tragă în fiecare secundă din viața mea, înapoi, într-o buclă care mă lăsa fără aer, fără poftă de mâncare, fără discernământ.
E un BINE lucrat, muncit, dureros dar eliberator pe care absolut nimeni din lumea aceasta nu îl va putea înțelege.
Pentru că e al meu.
Pentru cei din jur, care aleargă mereu după un bine cerut de societate e greu de înțeles că un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri.
Și uneori, e greu de dus chiar și pentru cel aflat sub lupă:
– Cât mai durează să te faci bine, Dina?
– Dar eu sunt bine.
Sunt binele de care am nevoie. Aici și acum.
Sunt bine conștient. Bine cu mintea mea pentur că am închis ce a fost de închis, bine cu inima mea pentru că fac ce îmi place, bine cu corpul meu pentru că îl ascult ce are nevoie, bine cu sacralul meu pentru că îmi pun energia acolo unde simt că pot aduce valoare și schimbare. Bine cu familia pentru că îmi trăiesc în echilibru propria mea viață. Asumată pentru vârsta de 41 ani și pentru rolurile pe care mi le-am ales.
Uneori sunt melancolică, alteori dansez pe muzică disco. Uneori fac handmade cu copiii, alteori, stau cu orele și citesc din Human Design. Uneori meditez câte o zi întreagă, a doua zi, schimb la propriu, viețile celor din jur.
Acesta este ritmul meu, binele meu, viața mea.
Și aleg de azi să nu mai aud nimic din ce îmi bruiază ritmul, binele și viața mea.
Când auziți prea multe din afara înseamnă că e momentul să vă întoarceți către voi. Să vă ascultați mai mult pe voi.
Când simțiți că nu sunteți înțeleși din cei din jur înseamnă că e momentul să vă întoarceți mai mult către ceea ce inima voastră are nevoie.
Acolo, înăuntrul vostru se produce magia. Nimeni nu știe ce, de aceea e magie :)
Doar trebuie să credeți și vă garantez, jur pe BINE, că atunci când veți deschide ochii mari, veți vedea doar oamenii de care aveți nevoie ca să vă fie bine.
Binele de care aveți nevoie!
* Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.
Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.
Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.
