Încă nu am 40, de ani, evident, dar când mă gândesc că acuși vin mă cam ia cu amețeală. Nu e ca și cum îmi pare rău de ceva ce puteam să fac și n-am făcut, sau de ceva ce am făcut și mai bine nu făceam. Slavă Domnului, nu! De fapt, ăsta a fost dintotdeauna laitmotivul vieții mele: să mă suport cât timp oi trăi cu toate deciziile luate. Un fel de supraconștiință care-mi spune mereu: – Ai grijă, că așa o să trăiești de acum înainte. Cu decizia asta în cârcă! Poți să te suporți o viață întreagă știind că puteai să te duci în Honolulu și nu…