Un nou început

M-am întâlnit zilele trecute cu o prietenă care caută în disperare o școală bună pentru copilul ei.

Și-mi povestea c-a primit de la câteva persoane o recomandare bună la una dintre școlile din zona ei și s-a dus să vorbească cu respectiva învățătoare.

A intrat în timpul orelor în școală fără nici o problemă. S-a dus la secretariat, s-a interesat de clasa respectivei învățătoare, fără nici o problemă.

Putea fi o mamă în căutarea unei școli bune, putea fi un părinte care voia să-și regleze conturile în mod personal cu un cadru didactic, putea fi un soț care să-și omoare soția, angajată la școală, putea fi oricine, să facă orice. Și n-ar fi fost prima dată când am fi auzit de astfel de întâmplări.

Norocul lor e că prietena mea era doar o mamă care dorea să vorbească cu o doamnă învățătoare.

Așa că s-a afișat în fața clasei așteptând să se sune de ieșire. După vreo câteva minute, clopoțelul a sunat, dar copiii au rămas în bănci ascult-o pe doamna cum preda lecția. Ei ascultau, doamna vorbea. Doamna întreba, doamna răspundea. Pauza, pauză.

După vreo 5 minute din cele 10 în care elevul are nevoie să-și relaxexe neuronii, să bea un pahar de apă, să se pregătească pentru ora următoare, prietena mea bagă capul pe ușă și întreabă:

– Bună ziua, mă scuzați, luați pauză? Că aș vrea să vorbesc ceva cu dumneavoastră.

Doamna termină lecția, prietena mea se prezintă, copiii rămân în bănci, unul se mișcă prin clasă mâncând un corn.

– Te rog să mănânci în bancă, îi spune ea copilului.

Adevărul e că, după 50 de minute de stat în bancă + 5 din pauză, unde te mai miști tu, copil de 8-9 ani, prin clasă să mai faci și firimituri din corn?

– În bancă!

Doamna învățătoare

Până într-a cincea am fost un copil fricos, speriat care nu-și dorea nimic altceva decât să nu mai meargă la școală. Schimbasem deja 2 școli, 2 învățătoare, pe una abia mi-o amintesc, pe alta aș vrea s-o uit dar nu pot.

Aveam carnetul plin de 2 și 4 la dictare melodică și geografie, la biologie nu excelam, la istorie tremuram, la matematică nu știam mersul invers, la română eram cea mai bună dar nu mai stătea nimeni să se uite. Nici la sport n-am fost suficient de bună până să trec într-a cincea. Eram mereu scoasă în față că ba nu aveam echipamentul potrivit, ba încălțămintea nu știu cum era, ba nu alergam, ba nu stăteam.

Dintr-a cincea până într-a opta am atins toate recordurile la rezistență și viteză alături de o altă colegă de-a mea. Ba mai făceam și volei de vreo 2 ori pe săptămână. Dar dacă doamna învățătoare nu te place, păi nu te place. Puteam să stau eu și în cap, viitorul meu fusese blestemat din momentul în care am aterizat la ea în clasă fără acordul ei. Îi stăteam în gât ca o gălușcă tare, când pui prea mult griș în compoziție.

Visam la o lume fără școală, eu să plec dimineața de acasă, să fac numai ce-mi place, iar seara să mă întorc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, visam să mă răzbun. Când ningea tare afară, mă rugam să alunece învățătoarea pe gheață și să-și rupă un picior.

A scăpat vie și nevătămată toți cei 3 ani de generală plus alții, după mine. Că m-am întâlnit o dată cu ea la liceu, ea ieșea, eu intram și m-am blocat. N-am știut ce să-i spun. Așa că am întors capul, făcându-mă că n-o văd. Mi-a trebuit, din nou, câteva zile să mi-o șterg din minte.

Un lucru e sigur: n-am învățat nimic de la ea, decât să-mi fie frică, să mă închid în mine, să-mi fie rușine, să fiu mică și nesemnificativă, să nu pot, să nu merit, să nu știu, să urăsc, să nu fiu EU.

3 ani pierduți pentru totdeauna. Plus alții, care-au venit ca un bolovan stârniți de toată neputința ei.

Profesorul model

Am intrat în clasa a cincea plină de speranță. Mi se părea că vine un nou început, că tot ce-a fost se ștergea cu buretele, iar eu renășteam. Încă nu știam că trag după mine un sac greu cu conservele altora de carne stricată care urma să mă cocoșeze mulți ani după aceea.

Într-o zi de iarnă, să fi fost februarie, dirigintele și profesorul nostru de română dintr-a cincea ne povestea despre cenaclul lui literar.

– Am făcut deja o listă cu cei care consider că ar trebui să participe. Voi vorbi cu părinții voștri pentru că implică o ieșire în afara orelor de studiu și în afara școlii nostre. Dacă mai dorește cineva, să vină și să-mi spună.

Aceștia sunt: și a început să înșiruie câteva nume printre care și al meu.

A fost pentru prima dată când cineva mă striga și nu era de rău. Îmi citea prenumele, Dina, cu drag, dintr-o listă de nume care meritau. Eram bună la ceva. Dina era bună la limba română.

Am vrut să plâng de fericire. Apoi, m-am gândit că o fi vreo greșeală. Apoi, iar m-am bucurat. Până m-am dus la el și l-am întrebat, ca să fiu sigură.

– Da, ești pe listă, Dina. Vorbesc eu cu mama ta.

De-atunci scriu mereu, dar pentru mine, niciodată suficient de bine. Primii ani de viață, primii ani de școală sunt vitali în dezvoltarea emoțională a copilului.

M-au tras mereu în spate, ca niște chingi puternic ancorate, ca să-mi amintească din nou, și din nou și din nou că locul meu este în cutie. Că nu merit, că nu pot, că nu știu și mai bine nu mai fac.

Mi-am ocupat viața să fac mereu altceva, ca nu cumva să fiu bună la ceva. M-am autosabotat ani în șir ca să-mi dau seama în final, că dacă vreau să scap cu viață e timpul să rup pisica în două.

Dragi părinți, alegeți școala copiilor voștri cu sufletul. Alegeți locul unde ați vrea să mergeți și voi în fiecare zi, cu drag.

Dragi învățători, educatori, profesori, iubiți-vă copiii din clasă! Mâna voastră schimbă oricum vieți. Alegeți să le schimbați în bine!

50 de minute la psiholog costă 200 lei.

50 de minute la școală costă o viață de om.

Sursa foto