-
Nu mi-e teamă de covid, cum mi-e teamă că o să-mi pierd mințile!
Săptămâna trecută, pentru prima dată-n viață, mi-am simțit creierul amorțit. Exact ca atunci când stai rău pe o mână și la un moment dat nu o mai simți, o miști dar tu nu simți nimic, așa am pățit eu cu creierul meu. Stăteam sprijinită de blatul de la bucătărie, privind aiurea-n largul camerei când au venit copiii să îmi ceară de mâncare iar eu mă uitam la ei, mă chinuiam să caut niște informații utile prin sertărașele creierului dar rezultatul era zero. Mă uitam tâmp la ei și nu-mi venea următoarea mișcare. Îmi amorțise creierul. Îmi tremura, nici o reacție. N-am să vă mint spunându-vă că nu m-a luat puțin…
-
Un nou început
M-am întâlnit zilele trecute cu o prietenă care caută în disperare o școală bună pentru copilul ei. Și-mi povestea c-a primit de la câteva persoane o recomandare bună la una dintre școlile din zona ei și s-a dus să vorbească cu respectiva învățătoare. A intrat în timpul orelor în școală fără nici o problemă. S-a dus la secretariat, s-a interesat de clasa respectivei învățătoare, fără nici o problemă. Putea fi o mamă în căutarea unei școli bune, putea fi un părinte care voia să-și regleze conturile în mod personal cu un cadru didactic, putea fi un soț care să-și omoare soția, angajată la școală, putea fi oricine, să facă orice.…
-
Fiecare țară cu educatorii ei
Dacă tot v-am povestit despre cât de atenți sunt taximetriștii din aeroport, cât de buni sunt oamenii de pe stradă și cât de modești sunt cei de pe plajă, azi am să vă vorbesc despre cum se confirmă concluzia tuturor acestor experiențe, aceea că omul face diferența. Nu statul, țara, autostrada sau sistemul. OMUL sau dacă vreți, educația care-l face pe individ OM! Educația începe cu familia și școala V-am povestit un pic despre modul de prezentare a familiei portugheze în magazin și la plajă. Astăzi, am să vă povestesc despre o întâmplare legată de școală. În perioada aceasta, nu cunosc exact motivul și scopul, pe plaja unde mă duc…
-
Ce-l face pe om, un bun cadru didactic?
Mama mea este educatoare. Așa o știu, dintotdeauna. De când am deschis ochii prima dată, mama avea deja ”copiii ei” de la grădiniță. ”Copiii ei” erau săraci, locuiau într-un sat departe de Bacău unde mama făcea naveta. Se ducea zilnic, fără nici o excepție, deoarece ”copiii ei” aveau nevoie de ea: să îi ia în brațe, câteodată să-i îmbrace, să-i hrănească, să-i învețe litere și cifre, fructe și legume, meserii și încrederea în sine. Pe unii i-a cununat, când la rândul lor s-au dus la casele lor. Din când în când, mama mă lua și pe mine la ”copiii ei”. Eram fericită! Puteam să stau mândră în fața ”copiilor ei”…
S-ar putea să-ți placă și
Etichetele sunt bune pe produse, nu pe oameni
Mi-aș dori să fiu ca ea!
Fețele fricilor formidabile
