Anul despărțirilor. Anul iubirii.
Anul acesta a fost anul în care am pierdut cei mai mulți prieteni.
Unii au plecat fizic din această viață, majoritatea au plecat din viața mea.
Eu nu mă leg de obiecte cum mă leg de oameni.
Până acum mă defineam ca având profil de obsedat. Până la urmă, se împlinesc vreo 30 de ani de când m-am îndrăgostit iremediabil, așa cum credeam eu, de Axl Rose.
O dată ce mi se punea pata pe un gest, pe un zâmbet, pe o mișcare, nici nu trebuia să fie omul întreg, dezvoltam în jurul acestui lucru o emoție, o stare, o obsesie ce nu mai îmi dădea pace. Și îmi cream inconștient situații ca să retrăiesc la nesfârșit acea stare.
40 de ani mai târziu, în anul despărțirilor, am înțeles că, de fapt, profilul meu nu este de obsedat. Este profilul celor care caută în fiecare om, iubirea.
Și nu iubirea pentru acel om, acel gest, acea mișcare, acel zâmbet.
Ci, iubirea pentru sine.
40 de ani mai târziu, în anul despărțirilor, am înțeles, că de fapt, în fiecare om pe care l-am iubit obsesiv era nevoia mea de iubire pentru mine.
În anul despărțirilor, mi-am luat cele mai grele lecții.
N-am știut să pun limite sănătoase așa cum spune teoria și miile de cărți de dezvoltare personală. Pentru că toate aceste cărți uită să menționeze cel mai important lucru:
Schimbarea se produce în timp.
E un proces de 7 ani în care informația celulară se rescrie. Nu e un proces simplu în 7 pași, câte unul pe zi.
Asta e o iluzie gustată masiv de media. Nu e rău nici așa, nu mulți reușesc să accepte faptul că indiferent de copilăria grea pe care au avut-o, și oricât de mult ar crede că merită acum o perioadă de adult liniștită alimentată cu pași simpli și fericirea de la capătul unei țigări aprinse, în realitate, a trăi o viață împlinită implică transcederea durerii.
A acceptării că suferința face parte din noi și că nu e despre a ne victimiza ci a accepta că acum e greu, dar dincolo de asta, uite, prietenii sunt lângă ei, la masă.
Procesul fiecăruia are un ritm anume, de aceea, nu e corect să ne supărăm pe nimeni. Ci doar să le acceptăm fiecaruia măsura pasului.
Eu am primit la masa mea pe toată lumea. Așa cum Iisus a împărțit la Cina cea de Taină mâncare tuturora.
Așa cum noi, toți, o facem, nu?
Cu toate că știm că adunăm lângă noi și hoți și trădători și invidioși.
I-am adunat pe toți cu inima deschisă pentru că nu am putut sau nu am vrut să mă separ de ei.
Obsesie sau smerenie?
Am chemat-o la mine pe prietena aceea pe care am considerat-o bună și despre care aflasem că mă vorbește de rău prin alte părți doar să simt mai deaproape ce simt pentru ea.
Mi-am dat voie să trăiesc suferința. Să o pun sub lupă. Eu, cea care m-am făcut punte și luntre pentru ea, eu să merit așa ceva? A zis Dina furioasă. Apoi, s-a transformat în Dina victimă: merit, eu, așa ceva? Poate că merit? Poate nu sunt suficient de bună.
Apoi, după ce-a trecut unda emoțională și mi-am dat timp să simt, am chemat-o la mine. Am simțit că un om care a intrat în viața mea merită să primească până la ultima șansă.
A venit ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Am simțit iubire și prietenie.
M-am întrebat:
– Cum poate un om să facă rău și totuși, să se comporte ca și cum nimic nu s-a întâmplat?
Am simțit că n-a făcut-o din răutate, ci pentru că are sufletul atât de lovit și n-a știut să-mi spună că o doare că nu o mai sun atât de des. Și m-a lovit.
E drept? Nu.
Dar cine sunt eu să judec?
Mi-am zis:
– Dacă îi voi arăta că eu sunt aici de câte ori are nevoie și mă poate căuta dacă are nevoie, o să simtă că a greșit.
Și așa a fost.
Când am început să mă iubesc mai mult pe mine, să nu mai sun pe toată lumea să-i întreb de sănătate, ci să înțeleg că nu sunt responsabilă de salvarea nimănui, când am început să mă întorc mai mult către mine și să arăt disponibilitate pentru cine simte că are nevoie, s-a făcut liniște în viața mea.
Când nu mi-am mai întors privirea de la mine, doar pentru că îmi era greu să mă accept așa cum sunt, când din contră, am avut curajul să mă arăt așa cum sunt, cu bune și cu mai puțin bune, cu lucrurile pe care le fac și care mă scot din start din cutuma socială extrem de bine împământenită în adn-ul fiecăruia dintre noi, când m-am uitat în oglindă și mi-am zis:
– Mă accept așa cum sunt, cu riduri, cu fuste scurte și cărți de Tarot, cu furia și obsesia mea pentru planete, cu zeci de carduri și human design, cu meditații și firma mea de gps-uri, cu lucruri care nu au nici o treabă una cu alta și totuși eu reușesc cumva să le adun sub aceeași umbrelă, cu faptul că pe unii îi pot speria, iar de alții mă sperii eu,
Când mi-am zis toate astea cu voce tare de m-a auzit Dumnezeu din cer, anul 2022 a devenit anul despărților.
De mine, cea veche care a acceptat să i se spună cine e și cum trebuie să fie și de toți cei din jurul ei care nu s-au mai simțit confortabili în jurul ei.
Iar de unde am crezut 40 ani că am profil de obsedat, de fapt, am înțeles că, în realitate, căutam în cei din jur imaginea unei Dine care merită să fie iubită. Acceptată așa cum este ea.
Închei anul 2022 cu și mai puțini oameni în jurul meu, dar cu o uriașă captură din largurile mărilor albastre:
Iubirea de sine.
Și nu cu obsesie, ci cu smerenie.
Iubirea de sine nu te duce deasupra tuturora, ci cu inima deschisă primește pe toată lumea la el acasă, și pe hoț și pe trădător și pe invidios.
Pentru că iubirea de sine este atât de puternică încât nu-i mai este teamă de durerea ce o poate provoca acești oameni.
Iubirii de sine nu îi este frică de durere pentru că știe că o poate transcede.
Prin iubire.
Anul 2023.
