Păi nu sunt eu fată de mecanic?

Fix acum o săptămână, în dimineața în care copiii se certau între ei că unul are prea multe jucării în mașină, iar celălalt nu poate să-și pună centura din cauza asta, în timp ce eu bifam foaia de control: cafeaua, cheile de la casă, ghiozdanul de școală, pijamaua pentru grădi, ghiozdanul de fotbal, sticla de apă, ceva de ronțăit, hârtii pentru doamna învățătoare, laptopul, și telefonul am urcat grăbită în mașină și-am dat să plec.

– Copiii, sunteți gata?

– Daaaaa! au strigat ei din spate.

Iar mașina n-a mai pornit.

Ei au făcut ochii mari. Pe mine nu m-a surprins că era deja a treia oară când făcea așa și eu n-am dus-o în service.

Dar știți vorba aia, a treia e cu noroc. Că oricât am încercat nici n-a mai vrut să pornească.

Am trimis copiii cu al doilea adult în rang de părinte care abia ce apucase să comenteze că așa-mi trebuie, că sunt două săptămâni de când am zis că mă ocup de mașină și n-am făcut nimic, moment când m-am uitat în ochii lui și cu degetul arătător îndreptat spre el i-am zis tăios:

– Nici să nu te aud! E cel mai prost moment să-mi spui chestia asta acum! Ia copiii și du-te!

Minune, da’ a tăcut!

Cred că s-a întors în mormânt Zeița Zodiei Fecioară.

Ca s-o scurtez, măcar în poveste că realitatea numai scurtă și blândă n-a fost, după 4 ore am reușit s-o pornesc fâțâind volanul când la stânga când la dreapta, mai ceva ca șoferii de raliu când prind suta în curbe. Am spus vreo 25 de Tatăl Nostru și-am jurat pe tot ce am mai sfânt că dacă mă mai ajută și de data asta s-o pornesc mă duc direct la service cu ea. Cred c-am promis și ceva de ținut post dar nu mai știu sigur.

Cert e că a funcționat și în timp ce mașina mea își face de cap în service, timp de 2 săptămâni, eu am reușit să fac rost de o mașină fără baterie, frâne și stopuri pe spate, pe toate astea aflându-le în trafic, oprită la semafor.

Nu vă pot explica ce senzație e să-ți bată taximetriștii în geam ca să te informeze de neajunsurile mașinii cu care-ți cari copiii dimineața la școală.

Mașina mea, of, mașina mea….

Nici nu știu cum să vă explic, cum e să schimbi brusc mașina cu care mergi zilnic, sute de km, timp de 4 ani cu o alta de calitate inferioară. Da mai bine vă povestesc.

Prima mea problemă e faptul că asta nouă e pe benzină, iar eu am condus ani în șir diesel. Adică, primul motor funcționează prin aprindere, celălalt prin compresie. Da sigur știați asta. Diferența e majoră din perspectiva mea, contrar celorlalți, inclusiv tata, care mi-a spus:

– Tot 3 pedale are, la fel merge!

– Nu merge la fel, la asta pe benzină îi moare imediat motorul.

Iar dacă vreți să râdeți de mine, veniți o dată să mă vedeți cum plec din pantă. Racheta care tocmai a fost lansată în spațiu e mic copil pe lângă mine. În curbă, abia reușesc să țin banda, că e atât de ușoară că am impresia că mai am un pic și-mi iau zborul. Și nu merg decât cu 50, că la 70 se dezintegrează.

Când schimb vitezele, vaaaaai, de fiecare dată când schimb vitezele, în special prima cu a doua, îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-am mâncat iaurt la micul dejun că-mi venea sigur înapoi. O dată din două schimbări merg în șuturi ca robotul ăla de rămâne fără baterii.

Iar faza cea mai amuzantă, dar și tristă în același timp e atunci când mă lasă unii să trec  în fața lor – săracii nu știu ce-i așteaptă.

Prima dată abia plec de pe loc, moment când deja le pare rău de mine. Dacă nu-mi moare motorul și reușesc să plec ca racheta mă apuc de tușit între viteze, moment când sigur își blestemă zilele, iar apoi, cireașa de pe tort e că mențin drum lin de 50km/ oră.

Zilele trecute am fost să alimentez.

Evident, m-am așezat la pompa greșită. Că la a mea e pe dreapta, la asta e pe stânga.

Apoi, am ieșit din mașină dar nu se deschidea căpăcelul ca să ajung la rezervor. A mea are o ușiță click – clack, se deschide prin apăsare, asta n-are nici pentru cheie, nici click clack nu face, mă dau de ceasul morții.

Îl văd pe ăla oprit în spatele meu cum își dă ochii peste cap și se freacă la frunte.

– Mai bine vino și ajută-mă! îmi vine să-i zic. Da n-a făcut nimic.

Nici eu nu i-am cerut. M-am dus în peco, am cerut ajutorul cuiva, a sărit un domn și mi-a arătat butonul din interiorul mașinii care deschide la rezervor.

Da cui i-ar fi trecut prin cap așa ceva???

M-a văzut cam pierdută și mi-a făcut și plinul. I-am mulțumit înmiit.

În drum spre casă, cu ambele mâini pe volan îl sun pe tata să-l întreb de frâne:

– Păi dacă-ți tremură pedala înseamnă că ai plăcuțele de frână ovalizate. Du-te la un service să ți le schimbe. Da te-ai uitat și tu dacă ai lichid de frână?

– Unde să mă uit?

– Cum unde? Lângă motor ai două rezervoare mici, unul are o tijă care îți arată nivelul la lichidul de frână. Iar cu stopurile e simplu: iei o șurubelniță, dai geamurile jos, cumperi becuri noi, ai grijă la voltaj și le schimbi.

Mare brânză, păi nu ești tu fată de mecanic?

***”Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

Sursa foto