9 ani de căsnicie. Nu cei mai simpli și nici cei mai ușori.

Acum vreo 3 săptămâni am plecat pentru câteva zile cu copiii, în vacanță, la părinții mei în Bacău. Soțul meu a rămas acasă pentru că nu a avut liber, iar zilele de concediu sunt bine calculate pentru la vară.

Abia ce ajunsesem, copiii obosiți, miorlăiți, flămânzi, eu nu visam decât la o gură de liniște și puțină cafea când mă sună să mă întrebe ceva de un contract.

Puteam să nu-i răspund, dar eu răspund mereu la telefoane, mai ales la ale soțului meu.

Nefiind însă momentul potrivit îi spun, în portugheză:

– Nu mă pot gândi la asta acum. Vorbim mai încolo sau mâine.

Abia când începi să vorbești în altă limbă îți dai seama cât de automatizat îți ies cuvintele în limba maternă. Pentru că eu am crezut că i-am spus așa, dar aparent am omis cuvântul ”asta” din ”nu mă pot gândi la ASTA acum”.

A ieșit: nu mă pot gândi acum. În română se înțelege că nu te poți gândi LA ASTA acum, aparent în portugheză nu se înțelege nimic. Ba mai e și motiv de ceartă.

El s-a supărat, eu am închis, dar pe principiul: femeia are mereu ultimul cuvânt, am continuat discuția pe WhatsApp. Și nu i-am spus multe, decât: că data viitoare când are reacții nepotrivite, nu-i mai răspund la nici un telefon. Că eu abia am ajuns, că sunt super obosită, copiii plâng după mâncare, iar el e ofuscat că nu mă pot gândi la contractul lui.

El contra atacă, spunându-mi că ceea ce i-am răspuns nu are nici un sens. Cum adică nu mă pot gândi, ce, nu am cap, nu mai am minte? Așa ceva nu se spune și că el n-a înțeles asta.

Unde eu i-am replicat că ar putea să demonstreze puțină empatie, chestia aia când ești înțelegător cu oamenii din jur, că eu fac un efort să vorbesc în limba lui și că la mine în țară așa se spune și că oamenii înțeleg. Și că e complet insensibil și injust la 350 km distanță, el singur, eu tot singură dar cu copiii.

Întrebați-mă acum: Care e cel mai greu lucru după rolul de mamă? Acela de a fi soție/ soț/ căsătorit

Nu v-am povestit toate astea ca să vă înnebunesc de cap cu diferențele noastre culturale. Realitatea e că pentru noi, viața în 4 e și mai complicată din cauza lor, însă altceva voiam să vă spun.

Că după această discuție, soțul meu s-a schimbat. Oare pentru a câta oară? Și de altfel, după fiecare discuție mai aprinsă, care-s rare la noi dar cu sânge pe pereți, el se schimbă. Începe să facă cunoștință cu empatia, începe să vadă că uneori fac eforturi mari să-l înțeleg, să-i vorbesc limba, redescoperă tomberonul ducând coșul la gunoi, începe să învețe lista de cumpărături, pierde socoteala la cine e cu ce copil și stă cu amândoi, le face baie, cât eu să mai scriu ceva pe blog.

Mă ia în brațe când i-o cer, chiar dacă nu întotdeauna pricepe de ce și pleacă cu mașina la magazin pentru o cutie de smântână doar ca să-mi iasă mie bine prăjitura.

Sunt lucruri care s-au schimbat în timp și continuă să se schimbe cu viteza melcului.

Marile construcții nu apar peste noapte. Au nevoie de o bază sigură, bine pusă, timp suficient să se așeze și răbdare ca să crească.

Azi facem 9 ani de căsnicie și 15 de când ne cunoaștem.

N-au fost cei mai simpli și nici cei mai ușori.

Au fost însă cei mai eliberatori. Niciodată nu m-am simțit mai liberă să fac ce vreau, să aleg ce-mi place, să spun ce simt.

Iar la capătul celălalt cineva chiar să asculte.

Tu ce OM îți dorești pentru copilul tău?

– Mami, cine ți-a dat ție mașina asta? mă întreabă Beti când o duceam într-o zi la grădiniță.

– Nu mi-a dat-o nimeni, am cumpărat-o eu și cu tati.

– Dar cine a condus-o prima dată?

– Tati.

– Și-apoi ți-a dat-o ție.

– Într-un fel, Beti. Tati a primit mașină de la serviciu, iar eu am rămas cu asta ca să vă duc pe voi la grădiniță.

Rămâne pe gânduri.

– Mami, când o să fiu mare o să mă ajuți să-mi găsesc și eu un băiat bun?

– Un băiat bun?

– Așa, ca tati. Numai să nu fure dulciuri din dulapul de sus.

Am rămas pe gânduri.

– O să te ajut, Beti. Dar cred că tati face deja o treabă foarte bună.

9 ani de căsnicie. Nu cei mai simpli și nici cei mai ușori.

Dar cei mai împliniți.