Arhiva tribunalului, verișoara urâtă a absurdului modern
Contextul e următorul: în 2012 am vândut o mașină care era pe numele soțului meu. Din 2015 până în prezent mi-au venit 3 amenzi de rovinietă pentru că noul proprietar nu și-a înscris mașina la poliție.
Pe cea din 2015 am contestat-o în tribunal și-am câștigat. Moment când soțul meu a pierdut și contractul de vânzare – cumpărare. Mă rog, nu mai știe unde l-a pus dar în casă sigur nu-i.
La următoarea din 2018 ni s-au luat automat din cont 750 lei.
Iar a treia a venit săptămâna trecută.
Bine ați venit în România!
De fiecare dată când trebuie să mă duc pe la instituțiile statului mă îmbrac frumos, elegant, ca să-mi crească self – esteem-ul bușit în primele secunde la rând la registratură, la plătit taxe de timbre la poștă sau în fața ghișeului:
– Nu la noi, mergeți la ghișeul 5.
– De-acolo vin!
– Nu înțelegeți că nu la noi!
Vedeți, de aia mă îmbrac frumos. Să mă întorc la mașină pe tocuri, să fiu o doamnă și să mă abțin să le dau cu vreo poșetă în cap la fiecare în parte:
– Nu înțelegeți că de acolo vin?
Azi dimineață, pe o ploaie super torențială, dar cu părul întins, cercei aurii și pantofi cu toc m-am afișat la tribunal, de unde trebuia să-mi scot din primul dosar câștigat copia după contractul de vânzare – cumpărare, după cum spuneam, rătăcit între timp de bărbat.
De la ușă m-a izbit imaginea unei caracatițe gigantice pusă acolo anume să mă încurce, în loc să mă ghideze.
– Bună ziua, am o programare să văd un dosar din 2015.
– La ce sector? mă întreabă supărat domnul portar.
– 4. Nu sunt la tribunalul sectorului 4?
– Ba da, dar aici e și tribunalul sectorului 1. Mergeți la subsol, la arhivă.
Cobor la subsol, unde subsolul e chiar subsol. Garajul de la subsolurile blocurilor noi sunt parfum de zambiluță pe lângă subsolul unde tocmai intrasem. Mai degrabă părea beciul lu bunica unde-mi era frică să intru noaptea ca să nu dau peste șobolani. Un hol îngust mi se arată în față cu câțiva oameni lipiți de perete care așteptau ceva. Unde nu se așteaptă ceva în țara asta?
– Sunteți la rând?
– Da, dar puteți intra că eu sunt la alt rând.
Mă uit în jur, suntem singurii oameni și-n rest dulapuri.
Nu știu care alt rând, așa că intru în camera pe care scrie Arhivă, procese civile și penale.
O sală mică, plină ochi de rafturi cu dosare și 3 birouri, venite parcă dintr-un alt film și aruncate la întâmplare, fără nici un sens. Aveam impresia că deranjez, c-am intrat în baia cuiva în timp ce dușu-i ocupat. Un domn în dreapta mea, la un birou, răsfoiește niște acte ignorându-mă complet. Mai încolo, la o masă, o doamnă studiază un dosar stufos fără să-și ridice ochii la mine.
Îmi iau inima în dinți.
– Bună ziua, am o programare pentru a face o copie dintr-un dosar. La dumneavoastră? Mă uit eu când la bărbatul de la birou, când la femeia de la masă pentru că, sincer, nu-mi dau seama cu cine ar trebui să vorbesc.
– La care C sunteți? mă întreabă domnul de la birou.
– Poftim?
– Ce C aveți? Trebuie să știți C-ul. Vedeți? îmi arată el un afiș de pe biroul gol din fața lui.
O foaie A 4 era lipită pe monitorul unui calculator unde erau trecute pe două coloane: C 14, C 15, C 16, C 17…..Trebuie să știți ce C aveți.
Eu continui să mă uit la el, puțin încruntată, căutând informații în neuronii amețiți de la praful dosarelor din jur. Răspuns: zero.
– Nu știu ce C am. Cum îl aflu?
– Hai, spuneți-mi numărul dosarului că vă caut eu.
Îi dau numărul, țaca-țaca pe tastatură:
– Sunteți C 5.
Nașpa, că C 5 n-apărea pe lista din fața mea. Și nici pe lista de pe biroul lui. Sigur mă trimite acasă să fac rost de alt C, mi-am spus, încercând să-mi stăpânesc disperarea.
– Și-acum, ce fac?
– Mergeți pe culoar, îmi face el semn s-o iau pe-afară și uitați-vă după C5.
– Cum adică să mă uit? E ca un joc de Treasure Hunt? Caut indicii și la final primesc un premiu?
Oamenii de-afară încep să râdă.
– Sunt afișe, îmi clarifică el drăguț. Și unde vedeți că scrie C5, întrebați acolo.
Bine! Ies afară, o iau la stânga că era holul mai luminat și după câțiva pași găsesc o ușă deschisă. Nu știu dacă e vreo capcană dar îmi încerc norocul. Intru și nu-mi dau seama dacă e aceeași cameră din care tocmai am plecat sau e o alta exact identică. Film horror și nu altceva!
– Bună ziua, îl caut și eu pe C5, întreb din nou în neant.
– La mine, îmi răspunde un alt domn, dar tot din dreapta mea.
Iar țaca-paca pe calculator:
– Luați-o după dulapul metalic și vorbiți cu Dl Ion.
Dl Ion e C5
Intru în nămeții de dosare prăfuite gata să mă devoreze, fac stânga după orice ar fi fost chestia aia metalică și ajung într-o altă cameră, cu trei birouri așezate alandala printre dosare și rafturi. 2 domni și-o doamnă.
– Bună ziua, cine este Dl Ion? Am o treabă cu el.
Îmi dau seama după zâmbet, e domnul pufos din capăt.
– Dumneavoastră sunteți? Trebuie să fac o copie xerox după un contract.
– Divorț?
– Nu, rovinietă.
Ag Ku de la Pixabay„>Sursa foto
Atat de tipic pentru institutiile statului roman! Din pacate asteptam in van sa se schimbe ceva…
Eu sper că nu, chiar sper că ne-am deșteptat cu toții și că următorul vot va schimba ceva…