Nu e bătătură ca bătătura lui Michael Kors
Că sunt mare admiratoare a tocurilor, nu cred că mai e vreo noutate. Mi se scurg ochii după ele, mai ceva ca fii-mii după bomboane. Doar că aproape niciodată nu port. Când eram studentă, nu se potriveau cu RATB-ul. Apoi, am crescut mai mare, nici cu metroul nu veneau prea bine. Când am început să merg cu mașina, nu știam să conduc cu ele, iar acum, când le am pe toate, singurele plecări de-acasă sunt la școală la copii și la piață după carne și fructe.
Păi e corect?
Când o să fiu babă, babă din aia care va bea martini cu paiul că sigur n-o să mai am dinți să clefăi măslina, pe lângă că o s-o aud încă pe fii-mea plângând noaptea și pe fiu-miu cerându-mi tableta, o să-mi plâng anii când aș fi putut purta tocuri și n-am făcut-o.
Adevărul e că nici picioarele nu mă ajută. Că nu degeaba sunt ”mami pe tocuri”. Cu toate că titlul blogului e o combinată între o dorință nesatisfăcută și ironia vieții de a fi mamă și mereu pe tocuri printre responsabilitățile zilnice, realitatea e că am picioarele străvezii de la venele sparte. Sensibilitate, genetică, ce-o fi, doar că ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac e să port tocuri. De 12.
Că pe astea le iubesc.
Și cum spuneam, dacă nici soțul nu mă invită în oraș și nici copiii nu sunt destul de mari să stea singuri, nici eu n-am investit bani în pantofi. Merg cu niște teniși super comozi care dau bine atât la pantaloni, cât și la rochii.
Doar că, acum ceva timp, mi-au căzut ochii pe o pereche de pantofi Michael Kors, mărimea mea, stilul meu, 12 cm toc de nu m-am putut abține să nu-i probez.
Știam…..știam…..că așa se va întâmpla. Mi-au plăcut la nebunie, mergeau și cu blugi, și cu pijama, ieftini, reduși, ce mai, fericirea mea stătea în Michael Kors și nimic altceva.
3 zile și 3 nopți m-am perpelit. Că eu n-am moacă de MK, dar am un ceas tot de la el pe care oricum nu-l mai port, dar nu-i spuneți lu bărbatu-meu că altu nu mai pup, și totuși ar merge bine împreună. Și la pantaloni, și la rochie și cum spuneam, chiar și la pijama.
O dată nu m-am întrebat unde, UNDE voi purta acești pantofi? Dar cine a stat să se mai uite?
Iar pe principiul: Ce, eu nu merit? Ba, merit! I-am cumpărat.
Au stat săracii vreo 4 luni în cutie. M-am mai uitat la ei, i-am băgat la loc, unde să mă duc cu ei? La piață, la Lidl?
Nu, la deschiderea anului școlar. Daaaaaa….
Să stau 3 ore în picioare pe platformă de 3 cm și toc de 12, să urc 3 etaje de 3 ori, să alerg pe scări că nu mai știam de copil, să îl duc pe celălalt la grădiniță și să stau pe vine vreo 30 de minute că nu se oprea din plâns, să conduc 100 de km dus – întors că am avut și niște treabă prin oraș, să mai merg nu știu cât pe jos că n-am avut unde parca și-am lăsat și eu mașina unde am putut, să stau la rând la un ”împinge tava” și iar să mă întorc la grădiniță și apoi, după 6 ore, înapoi acasă.
Că îmi tremurau picioarele, asta e mic copil. Efectiv îmi amorțiseră. Degetele erau imune la orice stimul, iar de la gleznă în jos puteai frige șnițele că nu simțeam absolut nimic. Aveam trei beșici pe care le înțepam cu acul și 0 (zero) emoție. M-am simțit pentru prima dată ca Schwarzenegger.
Fericire maximă, până am privit la pantofi. Tocul bușit de la piatra cubică din oraș, marginea căptușită în piele, dezlipită.
Păi să-i spună cineva Dl Michael Kors că până nu testează pantofii pe străzile din București n-au nici o valoare. Înțeleg că sunt făcuți pentru covorul roșu, precum pantofii de mort de-i porți o dată și rămân veșnic în amintire, dar atunci să-i țină pentru el și să nu-i mai vândă la mamele care merg la piață ca să cumpere mere nestropite.
Sau măcar să-mi spună unde să-i repar că parcă i-aș mai încălța o dată, de dragul zilelor când o să fiu babă, da babă din aia care-o să bea martini cu paiul că sigur n-o să mai am dinți de clefăit măslina și în timp ce o să-mi aud copiii încă vociferând în cap, o să povestesc cu drag:
– Și-atunci, când mi-am pus pantofii de la MK, cei mai frumoși pantofi pe care i-am avut vreodată, m-am simțit ca o adevărată mami pe tocuri.
Pisica va continua să toarcă, iar câinele să sforăie. Vocile din cap vor tăcea, iar baba din mine va fi fericită.
