Sunt cea mai bună mamă pentru copiii mei!
Când n-o să mai fie despre sinceritate acest blog, îl voi închide și mă voi apuca de altceva.
Până atunci, nu am să vă mint spunându-vă că a fost cea mai frumoasă, calmă și relaxantă săptămână din viața mea.
A nins nebunește, s-au închis școlile, am rămas blocată în casă alături de copii și fără soț acasă.
Atât de singură cu toate treburile de mamă și mai apoi de mine ca om, copil și ce-oi mai fi printre, încât orice minut liniștit la 12 noaptea mi s-a părut singura confirmare că mai pot și încă nu am clacat cu totul.
La mijlocul săptămânii m-a luat răceala. Nopțile le-am dormit greu cu nasul înfundat. Ziua mă dureau oasele și mușchii până la lacrimi. Rămâneam înțepenită pe scaun în timp ce Beti mă picta cu acuarele pe față.
Mă uitam la Nurofenul din palmă și mă rugam să mă facă bine. Măcar pentru câteva minute, cât să mă pot juca cu copiii.
Mi-aș fi dorit să mă ia și pe mine mama în brațe așa cum l-am luat și eu toată noaptea pe Andre. Să-mi facă ceai, să-mi dea poțiuni magice pentru gât și pentru cap, și să mă mângâie pe păr până adorm.
Să-mi spună că mă iubește, că sunt cea mai bună mamă, chiar și atunci când sunt bolnavă și nu mă pot ridica din pat. Să-mi spună că atunci când vor fi mari, copiii mă vor iubi în continuare și chiar dacă acum nu mă joc cu ei nu e final de lume.
Să-mi amintească că dragostea copiilor pentru părinți este necondiționată.
Să-mi amintească toate lucrurile bune pe care le-am făcut ca mamă și să mă încurajeze.
În schimb, la ușă n-a apărut nimeni în afară de domnul de la deszăpezit care m-a rugat să-i mut mașina lui Cris.
Iar vineri, când am plecat fericită pentru prima dată singură la mall să lucrez pentru birou mi-au căzut ochii pe un articol pe internet despre fericirea că a venit 1 martie și despre recunoștința pentru un nou început.
Evit, evit din tot sufletul astfel de articole.
De altfel, am un întreg blog despre cum fericirea este o bucățică de ciocolată mâncată pe furiș în baie.
Însă, de la bucuria de a avea câteva minute pentru mine, am intrat într-o mega depresie care m-a dus la despre mine și mama din mine care și-a lăsat copiii acasă și care nu e recunoscătoare pentru nici un început de nimic.
Pentru prima dată m-am bucurat că sunt răcită și că lacrimile care-mi curg ar fi putut fi de la ochii inflamați și nicicând de la un suflet greu apăsat.
M-a salvat o discuție cu prietena mea bună.
La final de 45 de minute, un pachet de șervețele, doi domni care au părăsit împrejurimile și o cafea tare am înțeles că am fost o eroină cu doi copii singură acasă, blocată în casă timp de o săptămână, fără nici un ajutor.
Și că sunt o mamă bună și e nevoie de un timp al meu, ca să pot să fiu a lor.
Mi-e sufletul greu. Lacrimile încă curg.
Sunt încă în mall și am impresia că oamenii se uită la mine și cred că tocmai scriu o scrisoare de adio.
De fapt, e o scrisoare de iubire pentru mine.
Sunt cea mai bună mamă pentru copiii mei!
Și plec la ei să-i îmbrățișez.
Dar nu înainte să mă îmbrățișez pe mine!
