Când e mic și neajutorat, noi suntem mereu acolo să-l îmbrăcăm, să-i umplem farfuria, să-i citim, să-l distrăm. Când cresc și nu mai e chiar totul în controlul nostru, vine uraganul. Pe de o parte știm că trebuie să-l lăsăm să-și învețe lecțiile, pe de altă parte murim câte un pic pentru durerea lui. Abia atunci se vede cât de matur suntem ca părinte, cât de responsabil am educat copilul de lângă noi.   E seară și mă îndrept să-l iau pe Andre de la școală. Parchez, mă vede, vine fericit spre mine. – Mi-a fort super dor de tine! îi spun, îmbrățișându-l. El nu răspunde, știu că el n-a…