Mama mea este educatoare. Așa o știu, dintotdeauna. De când am deschis ochii prima dată, mama avea deja ”copiii ei” de la grădiniță. ”Copiii ei” erau săraci, locuiau într-un sat departe de Bacău unde mama făcea naveta. Se ducea zilnic, fără nici o excepție, deoarece ”copiii ei” aveau nevoie de ea: să îi ia în brațe, câteodată să-i îmbrace, să-i hrănească, să-i învețe litere și cifre, fructe și legume, meserii și încrederea în sine. Pe unii i-a cununat, când la rândul lor s-au dus la casele lor. Din când în când, mama mă lua și pe mine la ”copiii ei”. Eram fericită! Puteam să stau mândră în fața ”copiilor ei”…