Vorbește-mi frumos ca să te pot auzi!
După o dimineață destul de aglomerată cu tot felul de treburi de rezolvat prin oraș, ultima oprire înainte să ajung acasă a fost să trec pe la Banca Transilvania să închid un cont.
Era un moment pe care îl amânam de 3 luni. Pe cât de simplu fusese să-mi deschid contul, exclusiv telefonic cu venit cardul prin curier acasă, pe atât de grea a fost comunicarea ulterioară cu ei. Și cum dragoste cu de-a sila nu se poate, unde acum 6 luni mă rugam de ei să-mi deschidă contul, acuma trebuia să mă rog de ei să mi-l închidă.
Numai gândul de a mă întoarce la doamna care acum 3 luni m-a dat afară din sucursală urlând că sunt suficiente persoane înăuntru de parcă eu aș fi fost și proastă că n-am citit în stele numărul exact al persoanelor așezate pe scaune și ultimul om de pe planetă care nu are dreptul să i se vorbească frumos, mă lua cu palpitații.
Refuzam ca un copil în fața ultimei linguri de supă.
– Dar trebuie să închizi contul, hai, e ultima dată! Știu că poți, mă încurajam singură în mașină.
Singura mea speranță era un domn cu care vorbisem ultima dată și care mi-a spus să revin peste o lună că nu se poate închide contul nu știu din ce motiv. De altfel, v-am povestit într-o postare că atunci când l-am întrebat de ce nu pot face o tranzacție on line la 11 noaptea, mi-a spus că internet banking-ul funcționează numai între orele de lucru ale angajaților. Dar chiar și așa, prefer pe cineva care nu știe dar vorbește frumos, decât unul care urlă la mine atotcunoscător.
Am ridicat, astfel, spre cer niște rugăminți fierbinți, am promis să mai țin câteva zile de post, mi-am făcut o cruce cu simț de răspundere și-am plecat hotărâtă spre bancă.
Am tras aer în piept, am intrat, am numărat rapid oamenii în așteptare, iar cum nimeni n-a urlat am concluzionat că e liber la trecere și m-am dus glonț, ignorând pe toată lumea de la ghișeu care se uita cam mirată la viteza ce-o prinsesem, direct la ultimul ghișeu unde domnul de data trecută lucra cu ochii în calculator.
– Bună ziua, am venit să închid un cont, i-am spus eu dintr-o răsuflare ca un copil căruia îi este teamă să nu fie scos afară, în frig.
Domnul ridică ochii spre mine mirat și abia atunci am văzut că scrie mare pe ghișeul lui ”Corporate”.
– Ai b3lit-0, Dina, mi-am zis în gând!
Mă gândeam cu groază că mă pune să vorbesc cu colega, iar colega nu părea deloc amabilă. De parcă nu le știu. Dar nu renunț.
– Știți, data trecută tot dumneavoastră m-ați ajutat de aceea am venit așa direct, spun eu, din nou dintr-o suflare.
El ridică puțin din umeri și zice:
– Oricum nu-mi mai amintesc și trebuie să verific din nou. Știți, eu am mulți clienți…
– Vă cred, răspund eu plină de empatie, întinzându-i rapid buletinul de teamă să nu se răzgândească.
– Persoană fizică sau juridică?
Am simțit că-mi stă inima în loc.
– Fizică, răspund scurt. Și continui. Realitatea e că, din toată lumea de aici numai cu dumneavoastră am reușit să mă înțeleg. Am avut o dimineață destul de grea și-am zis să-mi simplific puțin viața.
E cam trist să trebuiască să mă justific în fața oamenilor care sunt plătiți să mă ajute, dar, acceptăm pentru starea de bine interioară.
Mi-a mulțumit zâmbind, apoi a luat buletinul și a început să verifice.
Am răsuflat ușurată!
A printat, am semnat și probabil a fost ultima dată când ne-am văzut.
Și cu toate astea, nu i-a fost greu să-și facă meseria fără să-i deranjeze pe oamenii din jurul lui. Mă gândesc că poate are și el probleme acasă, copii de crescut, soție de înțeles, rate de plătit, părinți bătrâni, mașină de întreținut, cheltuieli de făcut.
Nu cred că e la cineva viața roz, iar, ceilalți, niște nefericiți ai planetei care sunt îndreptățiți să-i facă pe cei din jur să se simtă rău.
Imaginați-vă bunicii noștri sau părinții noștri, bunicii copiilor noștri, prin câte greutăți au trecut și totuși, au vocea blândă și starea de bine pe care o luăm cu noi în suflet și ne călăuzesc amintirile pentru totdeauna.
Încă mai caut să înțeleg că dacă totuși viața asta ne-a dat doar două opțiuni, numai două: aceea de a fi bine și aceea de a fi rău, de ce oare alegem dintr-o suflare să ne fie rău?
Când binele e la un zâmbet distanță?
***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
